Keep Navigating: O Poveste de Fugă

Capitolul 2

Unul dintre oamenii de pe corabie m-a observat.
- Hei! Tu! Ce cauți aici? 
Nu știam ce să spun. Apoi a venit o tânără. Era bronzată. Avea ochii negri, pătrunzători. Părul îi era lung și negru. Era îmbrăcată în piele și purta o pălărie pe cap. S-a uitat la mine și a început să râdă.
-Pe ea de ce o lași la bord și pe mine nu?! am strigat apropii-dumă de ei.
Tipul se uita la mine cu frică. Nu mai avea nimic de spus. Mă simțeam victorioasă până fată s-au uitat la mine. A venit cu pași apăsați, dar mărunți spre mine. Avea în mână o busolă pe care o ținea de sfoară și o învârtea în cerc pe verticală.
Cizmele ei păreau să spargă lemnul punții.
S-a aplecat spre mine.
- Crezi că poți vorbi așa cu mine? Tot ce trebuie să ți minte e respectul. Nu așa se vorbește cu căpitanul.
S-a ridicat. S-au uitat la timonier.
- Are două zile. Dacă nu se face utilă vei scăpa de ea.
Apoi a plecat.
- Poate sta în cabină cu voi. Nu o trata elegant, numai din cauza statutului ei. Nu mai e specială.
- Hei! Nu vorbi așa de mine! Eu sunt viitoarea conducătoare!
- Atunci du-te înapoi.
S-a întors spre mine. Era mult mai înaltă așa că m-am ridicat pe vârful degetelor ca să îi văd bine fața. Avea o expresie dură. Se uita cu dispreț.
- Învață să îți ți gura puișor.
Apoi a plecat mai departe.
- La treabă! a strigat.
Timonierul mi-a arătat unde voi sta de acum. Apoi a venit căpitanul. S-a sprijinit de ușă. Pălăria îi acoperea fața. I-am văzut zâmbetul viclean.
- I-a! Nu poți face treburi bărbătești în rochie.
Un mic pachet învelit cu pânză a căzut pe pat. Când m-am întors să-i mulțumesc a dispărut.
- Ce misterioasă e?
- Așa e tot timpul. Îi place distracția, dar e un lider înăscut, a spus timonierul, îmi pare rău, am uitat să mă prezint. Sunt Jack.
- Încântată de cunoștință. Luna.