Keep Navigating: O Poveste de Fugă

Capitolul 5

Poate toate astea nu sunt pentru mine. Nu-s în stare. Voi muri. Sunt terminată.
M-am așezat în fund. Am ciulit urechile, dar nu auzeam nimic. Oare ce se întâmpla. Nu mai înțelegeam nimic. De ce era așa liniște sus. Era tot timpul gălăgie.
M-am ridicat. Eram panicată. Dacă venea după mine era gata totul. Gata aventura mea. Gata viața frumoasă departe de ei. Gata cu totul. Cu totul!
Și apoi am primit semnalul că viața nu ține cu mine. O bufnitură puternică. Am urcat pe punte. Era o ambuscadă. Intrasem în furtuna aceea. Vântul era puternic și aducea miros de praf. Era acolo la cârmă. Se uită concentrată la vreme.
- Jack, se apropie! Ia cârma!
- Cine se apropie?! eram ÎNGROZITĂ.
- Logodnicul tău ne-a întins o cursă, era cât se poate de calmă.
Jack a venit și i-a preluat postul.
- Anhelica! a strigat-o prima oară pe nume.
Toți s-au uitat la ei. Ea doar și-a întors capul.
- A.... Ai grijă! Jack a roșit puțin când a spus asta.
Doar a zâmbit. A fost prima oară când am văzut-o zâmbind așa. Finuț. Ușor. Dulce.
- Mereu am!
A fugit la marginea corăbiei. Vântul prevestea numai răul. Aducea odată cu el miros de praf. Praf de pușcă. Am auzit un șuierat, am văzut o ghiulea venind din ceață, am auzit o trosnitură. Câteva voci.
Și un strigăt adresat mie.
Apoi am simțit numai apa și praful. Valurile erau puternice. Am simțit cum mă sufoc. Apa era prea puternică. Îmi ieșeam din simțiri. Cu greu am reușit să mă prind de o scândură. Nu ajuta foarte mult. Valurile mă învârteau printre scânduri și cenușă. Am simțit un miros puternic de sânge. Începeam să-mi pierd conștiința. Nu înțelegeam ce se întâmpla în jurul meu. Flăcări, scânduri, ghiulele, apă și nori. Sânge, strigăte. Durere. Ușor mi-am pierdut conștiința.
Apoi m-am trezit. Eram acasă. În sfârșit acasă.
M-am ridicat din patul moale și primitor și am fugit la fereastră. Era cald și frumos. M-am îmbrăcat repede și am coborât scările.
- Mamă, tată!
I-am îmbrățișat cu toată puterea.
- Vă iubesc cel mai mult în lumea asta! eram recunoscătoare că toate astea au fost doar un vis. Un coșmar. Unul oribil.
Am mâncat și râs. M-am plimbat pe mica insulă. Insula guvernată de tata. Cea de pe care nu aveam să plec. Unde era cald și frumos. Totul era perfect. Absolut perfect.
Eram așa încântată de nunta mea. Nu-mi puteam imagina cum am avut un vis așa prostesc. Să fug de la nuntă. Logodnicul meu era un om bun și un democratic minunat. Și ne iubeam. Cel mai important era că ne iubeam.
⚜️⚜️⚜️
Era timpul nunții. Eram în rochia aia albă și frumoasă cu părul aranjat și buchetul maiestuos în mână. Era o zi perfectă. Însorită și fără pic de nor.
Am pășit spre altar. El era acolo. În costum. Cu zâmbetul ăla de care m-am îndrăgostit pe față. Am făcut un pas, apoi doi, trei. Mă uitam la el. Nu puteam crede că mă căsătoresc cu omul visurilor mele. Am fost proclamați soț și soție. Mă uitam la el. Era pe de-a întregul fericit. Și atunci am simțit un singur lucru. Un strop de apă.
M-am uitat la cer. Am m-ai simțit unul.
- Plouă, am zis.
- Te simți bine. Nu plouă. Este cald și bine. Fără pic de nor.
Ăsta a fost răspunsul. Atât. Dar ploua. Ploua. Am simțit miros de sânge. De fum. De apă. De sare. De mare.
Am deschis ochii. Eram atârnată pe o bucată de lemn în mijlocul mării. Soarele mă ardea. În jur erau doar lemne. Și câteva cadavre. Apa era de culoare roșiatică. Nu am vrut să mă gândesc la ce se putea să se fi întâmplat în timp ce eram inconștientă. Nu m-am dus în direcția aia.
Haide. Poți să o faci. Gândește ca...Jack. Ămm....... Anhelica. Ea sigur ar ști ce să facă. Dar nu-i vedeam.