Keep Navigating: O Poveste de Fugă

Capitolul 9

- Luna, ești bine?
Mi-a răscolit părul cu mâna lui.
- Da.
- Hai să te luăm de aici. Stai pe corabia noastră. Ești în siguranță acolo. Nu vei pății nimic.
- Nu!
Se uită vădit surprins la mine.
- Nu voi mai sta ca o mâță speriată. Până aici! Știu să lupt!
- Luna!
Nu am răspuns. M-am întors și m-am dus în direcția în care era cea mai mare nevoie de mine. Am auzit un sâsâit.
M-am întors și un glonte a trecut la milimetru de fața mea. Mă bucur că Jack m-a învățat să mă feresc. Altfel eram deja într-o baltă de sânge, zăcând fără suflare în mijlocul unui haos.
Am avansat în mulțime cum am putut. Am fost aproape de a fi spintecată de mai multe ori, dar nu am pățit nimic. Trebuia doar să ajung la cârmă. Să îndrept corabia undeva unde am putea să ne adăpostim.
Eram la zece pași de ea. Am alergat.
Un cuțit a trecut pe lângă mine. Am ridicat o sabie de pe jos și mi-am făcut avânt. Doream doar să-l distrag pentru o secundă. Dar, în loc să se ferească a alergat spre cârmă. Eu am apucat de un capăt, el de celălalt. Am tras și el la fel.
Am dat cu piciorul înspre el. S-a aplecat foarte repede. Exact înainte să-i nimeresc fața. Era agil și asta nu mă bucură și pe mine. Dar cel puțin am reușit să-l surprind și să-l înghiontesc. S-a răsucit în câteva piruete scurte pe lemnul dur al corăbiei.
Am apucat de cârmă și am tras la dreapta. El s-a năpustit asupra mea cu un cuțit. Metalul rece îmi provoca fiori pe piele. Mintea mea gonea. Nu știam cum să mă eliberez. Intrasem în panică. Îmi doream să fie distras pentru un moment. Doar unul. Și apoi corabia a fost izbită puternic. M-am ridicat și am prins cârma. Am tras spre un vârtej din apă. Era puternic și cu fiecare secundă simțeam cum ne apropiem. Vârtejul aproape prinse corabia. Înainte de orice am văzut un pumnal șuierând lângă urechea mea.
- Nu pleci nicăieri! Vei veni înapoi și te vei mărita cu cine zic eu. Vei aduce prosperitate insulei! Nu-mi pasă de cine îți place și ce dorești! Ești copilul meu!
Tata era roșu de furie. Se apropia prea repede. Mai era puțin până la vârtej, dar m-a apucat de braț.
- Ești un copil fragil Luna, de ce fugi?
- Dă-mi drumul!
M-am smuls din strânsoarea lui și m-a apucat de păr.
- Lasă-mă! am tunat.
Un fulger a despicat cerul ce era senin. Fața speriată a tatei s-au schimbat repede înapoi în furie. Cu cât incerca să mă tragă mai departe de cârmă, cu atât nori erau mai grei și valurile mai zbuciumate.
- Dispari! Nu mai ai putere asupra mea! Nu o să mai stau ca o păpușă pe raft!
Fulgerul a trăsnit lemnul dintre noi. Albastrul ochilor mei se schimbase de mult în roșu.
Tata nu mai îndrăznea să facă un pas. Ultimul fulger a spălat orice urmă de furie din el și a umplut acel gol cu frică.
- Doar nu o să mă ucizi! Până la urmă eu te-am crescut. Ști prea bine că te iubesc și tot ce fac e pentru tine, draga mea fiică.
Un val a lovit corabia atât de tare că am realizat numai atunci ce furtună am dezlănțuit.
Eu am făcut toate astea? În interiorul meu e chiar această putere? Era să-mi ucid tatăl! Nu.. nu pot face asta! El mă... iubește!?
Lacrimile îmi șiroiau pe obraji, corabie era în mijlocul furtunii. Ochi mi-au revenit la normal. Eram amețită. Picioarele îmi tremurau. Imaginea din fața ochilor mei se întuneca.
Oare prietenii mei sunt bine?