Spune-mi și voi fi acolo. Volumul I: Regăsiți printr-un sărut

Capitolul III: Cuvintele mele sunt prea puține pentru a exprima ce simt acum

M-am ridicat dar, nu puteam să îmi mut privirea de la el. În fața mea îl aveam pe omul cu care, nu vorbisem de patru ani. Omul care mi-a stârnit atâtea senzații, care m-a făcut să plâng și să râd, era aici. Era mai înalt decât îl știam și se pare că făcuse sală deoarece, avea corpul bine lucrat. În sacou și pantaloni negri, cămașă albă și pantofi maronii, puștiul de șaptesprezece ani, devenise bărbat.

-Cât timp te vei holba la mine? întreabă ușor amuzat.

-A...ă...eu, scuze!

Eram praf. Nu eram în stare să leg o propoziție corect în fața lui. Picioarele mi se înmuiaseră și îmi venea să o iau la fugă ca atunci când, l-am cunoscut prima dată.

-Și totuși nu mi-ai răspuns la întrebare dar, e un progres. Nu te-ai uitat niciodată așa de mult la mine.

Eram uimită de faptul că, nu se prefăcea că nu mă cunoaște dar, greșește. Mereu mă uitam la el și la expresia sa facială dar, toate astea se întâmplau când nu era atent.

-Se pare că nu ai de spun nimic așa că, voi pleca, spune îndepărtându-se rapid.

Am dat-o în bară. Toată viața mi-am imaginat momentul în care îl voi revedea din nou. Mi-am imaginat și chiar mă simțeam pregătită să dau de el, pentru a îi spune tot ce m-a durut. Aveam de fiecare dată, pregătit scenariul și replicile în cap dar, în cea mai importantă zi, m-au părăsit toate. Lacrimile au început să îmi curgă șiroaie pe față și nu mai era nicio cale de a le ascunde. Toată durerea care credeam că trecuse, a revenit la loc. Am încercat atâția ani să trec peste ceva ce nu a fost real și am crezut că am reușit. Când eram fericită, a apărut și m-a reîntors de unde am plecat. Mi-a descusut rana din suflet și a dispărut. Eram dezamăgită de mine și blestemam încontinu, ziua în care m-am născut. De ce nu putea să dispară și să nu mai am de-a face cu el toată viața? De ce nu îmi putea fi ștearsă memoria și să o iau de la zero? De ce am muncit atâția ani, pentru ceva ce s-a prăbușit într-o secundă?

M-am îndreptat spre baie și mi-am clătit fața. Nu avea să mai fiu acea fetiță lașă din trecut.

-A fost un coșmar, Zoe! îmi repet în oglindă. El nu există, a plecat și nu se va mai întoarce. Treci peste!

Am ieșit din baie, îndreptându-mă spre sala în care se afla echipa mea.

-În sfârșit ai apărut, îmi spune domnul Samuel. Mai aveam puțin și veneam să te caut.

-Nu a venit directorul? întreb pe un ton ignorant.

-Spre norocul tău, nu. Acum ia loc pe scaun!

M-am așezat cuminte la locul meu și încercam să îmi scot din minte ceea ce s-a întâmplat.

-Auzi, dar tu ai plâns? întrebă Carla, apropiindu-se de mine.

Da... misiune imposibilă.

-Cine? fac eu pe neștiutoarea.

-Dumneata, domnișoară Zoe, spune apropiindu-și ochii săi de ai mei.

-De ce aș plânge? mă îndepărtez în fugă. Am fost la baie și geamul era deschis. Frigul a intrat în baie și astfel mi-a provocat starea de a lăcrima.

-Să zicem că te cred, zice pe un ton suspicios.

-Las-o, Carla! Și eu lăcrimez de la frig și de la iasomie, spune doamna Stephanie.

-Tu ești sensibilă la toate, nevastă!

-Sunteți sigur că vine directorul, domnule Samuel? întreb cu scopul de a schimba subiectul.