Spune-mi și voi fi acolo. Volumul I: Regăsiți printr-un sărut

Capitolul I: Lucrurile bune apar la momentul potrivit

Aș fi vrut să îți fi spus cât de mult ai însemnat pentru mine, cât de fericită m-ai făcut și cât de bine mă simțeam în preajma ta. Aș fi vrut să îți fi spus tot ce mă durea și să te strâng în brațe măcar o dată. Aș fi vrut să te fi ținut de mână și să te fi privit în ochii tăi negri și să mă scufund acolo pe vecie. Aș fi vrut să îți fi spus că, nu tot ce spuneam era adevărat și că, aveam nevoie de tine. Nu am avut curaj să spun ceea ce simt cu adevărat sau, să scot o vorbă în fața ta. Am ales să fug de sentimentele mele, și a durut, dar, în final m-am învățat cu durerea.

Asta era ceea îmi trecea prin cap în timp ce îi vedeam story-urile de pe instagram. Și-a făcut o viață, este șef la cea mai cunoscută companie internaționalăde construcții și este fericit. Au trecut cinci ani de când l-am cunoscut pe Davis și patru de când nu ne-am mai vorbit. Este ciudat faptul că vorbești cu o persoană un timp îndelungat și peste ceva timp, vă ignorați ca și cum, nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu am fost niciodată împreună și nici nu ne-am făcut promisiuni legate de viitor. Am fost doi prieteni foarte apropiați iar eu, cred că am pus prea mult suflet în această relație. În ciuda a tot, știam că nu avea să dureze prea mult și va veni ziua în care vom deveni doi străini.

-La ce te gândești iar? mă întrebă Andy, în timp ce sorbea din cafeaua sa caldă.

Pe Andy îl cunosc tot de cinci ani și lucrează ca mecanic auto. A fost prieten cu Davis dar, din ce îmi povestise Davis, i-a greșit și au rupt legăturile. M-a sfătuit să stau și eu departe de Andy, pentru binele meu și l-am ascultat. După doi ani, m-am reîntâlnit cu el la service, când mașina mea s-a stricat. Am început să vorbim din nou și am devenit prieteni foarte buni dar, nu așa de buniîncât să îi povestesc toată viața mea personală.

-Mă gândesc la noua mea carte, spun oftând.

-Ești scriitoare dar, urmezi facultatea de economie pentru a ajunge o simplă secretară. Nu crezi că e prea multă muncă pentru nimic? Adică, sunt ani irosiți degeaba.

-Urmez facultatea pentru a obține o diplomă, Andy! Scrisul e o pasiune și cam atât. Trebuie să am la bază și cunoștințe economice, pentru a avea un plus față de ceilalți angajați.

-Ai abia nouăsprezece ani și te gândești la prea multe lucruri. Mai relaxează-te și tu. Nu ți-ai făcut nicio relație de când te-ai născut.

-Nu am timp de relații, spun în timp ce am scos tableta pe masă.

-Bine atunci, dă-mi să văd ce ai scris!

-De când îți pasă de poveștile mele? arcuiesc o sprânceană.

-De când o să am o prietenă faimoasă ca Davis băiatul nerecunoscător.

-Nu îi spune așa, îmi dau ochii peste cap. Nu toți reușesc la douăzeci de ani să facă, ceea ce a făcut el.

-Da, mă rog. Și eu pot lua toți banii din seif și să deschid o afacere.

-A muncit pentru a-și îndeplini visele când nu avea niciun ban și nu vreau să vorbim despre asta.

-Ne-a abandonat, Zoe! A rupt legăturile cu noi și și-a văzut de viața lui fără să ne dea o explicație.

-Să nu vorbim despre adevăratele motive pentru care te-a abandonat, Andy! Știi și tu și nu este nevoie să îți reamintesc, spun aruncând privirea peste noua poveste începută.

Davis nu a rupt legăturile cu mine brusc. Cu Andy le-a rupt din cauza vorbelor pe care le-a stârnit. Relația dintre mine și el s-a răcit în timp. Am început să vorbim din ce în ce mai puțin și după,am mai încercat să trag de o fărâmă de speranță. Speranța că vom fi ca înainte. Într-un final am văzut că nu mai are rost și am răcit-o și eu. Astfel, am terminat-o fără să o terminăm defapt. E ca și cum ar fi fost o poveste fără un sfârșit.