I have to try. [Adventure Time FanFic]

VI. Vizită.

Pasărea țipă la fereastra lui Bonnibell. E deja târziu în noapte, însă Bonnibell nu putuse dormi oricum. Se gândea la trecut, la trecutul ei. La modul cum a apărut și cum o protejase pe o copilă, pentru ca mai târziu să fie nevoită să se depărteze de ea din cauza îndatoririlor. La modul cum împreună cu copila aceea protejaseră o ființă care acum îi smulgea sufletul din ea fără să știe.
După ce pasărea termină cu transmisiunea, Bonnibell se decide.
- Pasăre, du-te la Finn și fă-mi legătura cu el.
Nu mai poate ține secret tot ce simte față de el. S-a ars deja cand a fost vorba de Flama (haha, v-ati prins?) , însă nu mai vrea să riște.
Trebuie să aibă o discuție cu Finn, și repede.

- Nu te-am mai văzut de mult atât de îngrijorată, Bonnibell.

Gumiță zâmbi amar liliacului care îi vorbea de pe pervaz.

- Intră, Marceline.

Marceline reveni la forma de vampir și își clătină picioarele de pe pervaz, privind în jos cu ochii care sclipeau în noapte. Arăta ca o fetiță, ca o adolescentă inocentă, cu toți cei 1003 ani ai ei. Părul său negru și ciufulit îi era prins în coadă. Bonnibell nu își putu reține zâmbetul privind valul neîngrijit de abanos. Luă peria în tăcere și îi desfăcu părul vampirului. Mișcări lente ale periei îi desfătară părul fetei. Bonnibell o văzu pe Marceline cum închide ochii de plăcere.

- Copil prostuț, 995 de ani și încă nu ai învățat să îți faci o coadă corect. Bonnibel chicoti. S-ar zice că ai avea cât de cât experiență cu părul... E o știință exactă, ca matematica, exact ca matemati...

- Bonnibell. Te cunosc de atâta timp. Bonnibel simți un junghi în torace și înghiți în sec. Vorbești așa mult și fără rost decât atunci când...

Bonnibell înnodă elasticul de trei ori lent, pentru a-i prinde coada vampirului. Se vedea că era făcută stângaci, necaracteristic femeii de gumă. Marceline vedea câteva șuvițe din breton uitate de mâna roz. Le suflă din fața ei.

- ... atunci când ceva nu e în regulă. continuă Bonnibell fraza vampirului. Știu...

Marceline se întoarse cu fața la prințesă. Își așeză picioarele în partea cu camera și o privi în ochii albaștrii pe Bonnibell. Bonnibell nu se așteptase la asta și o privea cu ochi mari, uimiți aproape. Se dezobișnuise de dezinvoltura vampirului. Marceline își apropie fața de a ei.

- A pățit fata noastră ceva, nu? Ți-am zis, trebuia să nu o las, trebuia să continui să hoinăresc cu ea și să o protejez, dar tu ai vrut să se descurce dar un pui așa fraged nu se poate...

- E bine Sugar.

Marceline tăcu. Gumiță se desprinse din privirea puternică a vampirului și se întoarse cu spatele la ea pentru a aprinde lumina.

- Ai venit după mine doar pentru a-mi spune asta? Doar pentru a-mi reproșa...

- Nu! Marceline se ridică de pe pervaz uimită. Nu, nu, nu, nu! o luă pe prințesa cu părul roz de brațe. Bonnibell, am venit pentru că îmi era dor de tine. Am riscat să vin să te vizitez noaptea, căci ziua mereu ești ocupată cu micile tale slugi din zahăr... voiam să te mai văd fără să fie nevoie să te prefaci că mă urăști pentru a păstra linișea în mințile de găină ale supușilor tăi.

Bonnibell își lăsă capul în jos. Parcă simțea durerea vampirului.

- Sugar e bine. E protejată de Finn și Jake deocamdată. Nu e cazul să te îngrijorezi. În plus, mă bucur că m-ai vizitat. Bonnibell zâmbi și simții cum o lacrimă de sirop gumat i se prelinge pe obraz și o șterse repede cu mâneca zâmbind fals.

- Oh. Am înțeles. Ești obosită, prințesă. Marcelline o ridică pe Bonnibell în aer și o puse pe patul ei. Eu trebuie să plec. Se ivesc zorii și nu mi-am luat umbrela de soare. Adio, Bonnibell.

- Drum bun, Marceline.

Vampirul sărută fruntea roz și ieși pe geam, transformându-se în liliac. Riscase mult pentru vizita asta, însă se înșela crezând că Bonnibell avea să doarmă. Nu, prințesa are acum lucruri mult mai importante de făcut. Era timpul să aibă o discuție cu Finn, aventurierul.