Pe bolta cerului tomnatic, norii se adună,
Ca pânza de catifea a unei picturi vechi.
Culorile se amestecă în nuanțe de arămii,
Și vântul aduce un ecou al melancoliei.
În această lume de gri și ocru, frunzele cad,
Ca lacrimi stinse de pe chipul toamnei.
Fiecare adiere de vânt pare să șoptească,
Povestea unui anotimp care își strânge pătura.
În lumina difuză a soarelui apus,
Cerul tomnatic pare să-și spună adio.
Dar în fiecare nuanță de gri și de aur,
Găsim o frumusețe misterioasă ce ne încântă.
Căci în cerul tomnatic găsim refugiul nostalgiei,
Și în melodia sa lină, găsim alinare.
Pentru fiecare inimă pustiită de dorință,
Cerul tomnatic aduce o alinare blândă.
Deci să ne lăsăm inimile să plutească pe aripile toamnei,
Să ne îmbrățișăm cu dragoste cerul tomnatic.
Căci în fiecare adiere de vânt și în fiecare nuanță cenușie,
Găsim o poveste a vieții, ce se desfășoară în taina naturii.
