În nopti lungi și reci, când vântul șuieră printre crengi,
Pământul pare să se retragă în tăcere, sub manta de întuneric.
Steaua solitară pe cer strălucește timid, ca o speranță palidă,
În timp ce frigul își așterne liniștea peste peisajul adormit.
În adâncul nopții, gândurile se pierd în labirinturi obscure,
Ca umbrele ce dansează pe pereți în lumina lunii.
Răcoarea învăluie sufletul ca un văl subțire,
Împăturind fiecare simțire într-o așternere rece.
În acele nopți, cuvintele rămân suspendate în aer,
Nemaiavând puterea să străpungă singurătatea nopții.
Doar suspinul vântului și bătăile inimii își fac auzită prezența
, Într-un spațiu fără hotare, unde timpul pare să se oprească.
Dar în mijlocul acelei liniști adânci și reci,
Descoperim o frumusețe aparte, o tăcere plină de mister.
Aceste nopți lungi ne aduc reflecții și introspecții profunde,
Îndemnându-ne să căutăm lumina din adâncul întunericului.
Să ne înfășurăm în pătura nopții și să ascultăm,
Povestea pe care vântul o șoptește printre copaci.
Căci în nopti lungi și reci, descoperim căldura interioară,
Și ne regăsim în adierea tainică a nopții, așteptând răsăritul unei noi zori.
