DESTINUL IUBIRII

Capitolul 6

M-am trezit cu o groaznică durere de cap. Mai mult ca sigur de aseară, țin minte doar că m-am apucat să beau, apoi.. ei bine, nu mai îmi amintesc nimic. M-am ridicat în şezut şi am început să scanez încăperea destul de spațioasă, mobilată cu unul din cel mai scump mobilier de un venghe ce oferea camerei confort, însă uşor sobru. Pe de altă parte este şi camera lui, presupun. Dar, unde e el?

- Bună dimineața! mă întâmpina cu un pahar de apă într-o mănă şi în cealaltă cu o pastilă. Bea asta. mă indeamnă el cu un uşor zâmbet.

- Hei! spun eu adormită şi uşor confuză. Pentru ce e pastila? Şi unde mă aflu? Ce s-a întâmplat aseară?

- Nu mai pune atâtea întrebări şi bea pastila.

Îmi beau pastila cu o oarecare reținere, însă presupun că nu ar avea de ce să-mi facă rău, nu? Mă ridic din pat cu găndul de a merge la baie. După ce aflu şi încotro este, pornesc şi dau de o baie luminoasă, primitoate, spațioasă, cremul gresiei oferind un aer de confort.

După ce îmi fac oarecum rutina mă reîntorc în dormitorul în care am dormit, se pare, seara trecută. Găsesc totul la locul lor, patul făcut, iar el stând pe fotoliul din fața unei ferestre mari, cu privelişte spre oraşul aglomerat şi agitat.

- Şi acum? întreb neştiind ce am de făcut în continuare.

- Presupun că te voi duce acasă. răspunde, deşi tot cu fața spre fereastra fiind.

- Îmbrăcată aşa? spun realizând că mă aflam doar într-un tricou larg de al său.

- Carla îți va aduce imediat haine. într-un final reîntorcându-se spre mine cu o privire goală.

- A... te pot ajuta cu ceva? cuvintele îmi ies fără să-mi dau seama.

- Cu ce m-ai putea ajuta? mă întreabă amuzat.

- Te vad abătut şi am zis că poate.... nu ştiu, scuze.

- Defapt,ştii viața mea a fost o minciună totală, dintotdeauna. De cănd eram mic a trebuit să-mi țin frâu singur, părinților nepăsându-le de mine, ci de bani. Mama nu mi-a arătat niciodata cum e sa fi întradevăr iubit, lăsându-l pe tata pentru altul, pe premiza banilor. Niciodată nu i-a păsat de cei din jur. A făcut totul pentru a ieşi în favoarea ei, nu a contat câte suflete rănite sau guri nemâncate au rămas în urmă. Tata a iubit-o mult şi dacă mă întrebi acum, înca o mai iubeşte. Am fost un laş când am ales să plec cu mama, lăsându-l pe tata îndurerat în spate. El chiar a ținut la mine şi ar fi dat tot pentru mine, însă când a rămas fără locul de muncă, ca mai apoi îmbolnăvindu-se, nemaiputând să mai lucreze, mamei nu i-a convenit şi a plecat cu mine, oarecum obligată, nu că ar fi vrut. Apoi crescând într-o găleată fără fund de bani, nelipsidu-mi nimic, am ales să merg şi eu pe drumul acesta, făcând-o şi pe mama, desigur, fericită. Însă când stau să analizez eu am avut totul şi nimic. Am avut bani să am orice în doresc, orice lucru, orice femeie, însă am pierdut tot ce aveam mai de preț, iubirea . Pe tata, singurul om care m-a iubit cu adevărat şi nu mi-a oferit ca mama de altfel, o dragoste egoistă, iar acum stau şi mă găndesc oare fericirea mea adevărată mai există? Există acea persoană care mă poate readuce la viață? Până la urmă nu pot să trăiesc numai cu banii toată viața, nu?

Am rămas fără cuvinte. Nu pot să cred că toate aceste lucruri, personale ale sale mi le-a spus tocmai mie. Nu m-am aşteptat niciodată ca acest om să fi avut o viață, atât de.. lipsită de iubire. Stau tăcută şi reanalizez fiecare cuvând ce fără să vreau îmi dă fiori. Nu pot altceva decât să îl iau în brațe. Sincer este ultimul lucru prin care îi pot dovedii că îi sunt alături.