DESTINUL IUBIRII

Capitolul 10

Ana

Razele strălucitoare mă forțează sa deschid ochii, deși este contra voinței mele. Mă simt împăcată așa și nu vreau sa plec de aici. Oriunde aş fi aici, pentru ca aseară am adormit pe canapeaua de pe plaja. Oare sunt pe aceaşi canapea? Pare prea confortabil pentru o canapea, sau cel puțin pentru acea canapea, din câte îmi amintesc. Dar atunci, unde mă aflu? Suprafața unde mi se afla capul și mana este dura, iar restul corpului se afla pe o suprafață atat de moale încât simți ca ești în nori. Interesanta combinație. Dar ochii tot refuza sa se deschidă, totodată și corpul sa facă vreo mișcare și sa strice..Tot. Presimt ceva, ceva ca și nu ar fi bine. Într-una final renunț și deschid ochii...

- Ce caut aici? îl întreb pe barbatul pe care în mai puțin de 3 secunde mă aflam așezată peste bustul lui gol.
- Hei! Te-ai trezit. îmi răspunde pe un ton calm și cu un zâmbet copleșitor, ceea ca mă enervează și mai mult, dar totodată mă și înmoaie atunci când degetele sale îmi ating pielea mâinii, alunecând ușor pe ea, ca într-un final să-mi prindă palma în a sa.
- Așa se pare! spun ironica, sau cel puțin încercând.
- Vino înapoi. îmi spune pe același ton.
- Nu! mă răstesc, dar mă trage la pieptul lui, sub brațele lui, incalzindu-ma instant. Câteva încercări eșuate de a scăpa din strânsoare, dar fără reușită. Pana la urma și mie îmi plăcea acolo, nu aveam de ce sa plec, însă intuiția îmi amintea ca este șeful meu, nu orice barbat. De ce este totul așa complicat?
- De ce faci asta? îl întreb sperând ca știe la ce mă refer.
- Sa fac ce?
- Nu te preface ca nu știi, te rog.
- Pur și simplu, așa simt.
- Ce simți mai exact?
- Ca trebuie sa fiu lângă tine, aproape de tine și sa te protejez.
- Dar tu ești... Claus, Claus Morgan, șeful meu. Tu vrei doar aventuri. Pana și tu ai spus-o... .
- Stai puțin, sunt Claus, dar sunt șeful tău numai la birou, am și eu viața personală. Și nu te percep ca o aventura, pur și simplu ești speciala, iar acel ceva aparte al tău mă face sa te țin aproape. Tu îmi faci bine, Ana.
- Sunt o fata oarecare. Nu am nimic special.
- Nu-ți dai tu seama cât de frumoasa ești, fără sa-ti pui tone de machiaj, cât de inteligenta ești, ce corp frumos ai, ce suflet mare ai.
- Nici nu mă cunoști.
- Nu am nevoie, parcă te știu de o viață, îmi trebuie doar o șansă să te descopăr cu adevărat.
- Dar tu nu vrei sa faci asta.
- Încetează, așa mă crezi un om fără suflet, îmi e deajuns ca majoritatea cred asta.

M-am întors instinctiv cu capul spre el, era ... un alt om. Pur și simplu, nu mai știu ce sa cred, mi-a mărturisit lucruri importante, ce nu pot trece oricum, nevăzute. Ochii lui sunt atât de slipitori și plini de viață încât mă face sa schițez un zâmbet mic pe fata.

- Ce-i? mă întreabă cu un alt zâmbet perfect pe fata.
- Ochii tai... .
- Ce au? Au pățit ceva? Spune puțin îngrijorat.
- Nu, tu nu ai pățit nimic, ci eu.
- Ce s-a întâmplat?
- Un sentiment nou, ce nu-l pot explica.
- De rău sau de bine? întreabă ușor în gluma.
- Nici eu nu știu. Vreau sa cred ca e de bine, ca așa voi fi fericita, dar mie frica, de eșec. Dacă mă voi înșela? Nu știu, sunt pierduta.

Mă ridic în șezut și-mi duc mâinile la ochii. Simt o palma caldă mangaindu-mi spatele, iar doua degete ce îmi ridica chipul spre el.

- Te pot ajuta? mă întreabă mai mult în șoaptă.
- Nu cred ca vei reuși.
- De ce? Încercarea nu strica.
- Nu înțelegi, tu ești factorul tuturor.

Nu mai spune nimic, nu știu ce răspuns sa iau din asta. Oare se simte vinovat? O sa disper așa. Oare ce a înțeles din toată aceasta conversație. Ce e așa de greu sa spui un " scuze, dar nu e la fel" sau " și eu simt același lucru", pana și nepăsarea e un răspuns, dar nu, este îngândurat, are un scurt, abia vizibil zâmbet, ochii îi slipesc, dar chipul îi este tot neutru, nu pot înțelege nimic din el.

S-a ridicat de pe pat, a deschis șifonierul uriaș și si-a ales un tricou negru, mulat ce îl avantajează și o pereche de pantaloni scurți cu palmieri. Sincer aceşti pantaloni chiar mă amuza, scoțând chiar un chicotind micuț. L-am privit atent cum si-a pus tricoul pe el, însă preferam mai mult la bustul gol, însă nu-mi displace nici acesta. Dar conștientizez situația când urmează să-şi dea actualii budigai de pe el și mă ridic brusc din pat.

- Stai sa ies! îi spun înainte de a părăsi camera.

Niciun "pa"? Sau " du-te", poate chiar un" ieși afară, ce așteptai? " ... Mă lasă nedumerita. Mă plimb pe nisipul fierbinte spre cabana unde trebuia sa fiu aseară, lângă Maya. Soarele este deja sus și luminează tot peisajul. Oare cât o fi ceasul? Tot drumul mi s-a părut atat de lung, încât am derulat toate momentele de aseară pana în momentul de fata de cel puțin trei ori, parcă retrăind fiecare secunda, trecând de la uimire la fericire, apoi la furie, împăcare, și dezamăgire, sa nu mai spun de confuzie. Mă face să-mi ies din minți acest barbat. Dar totuși, accept fără probleme toate acestea. E normal așa ceva?

După cum îmi imaginam cabana este goala, așa ca merg direct în camera mea și mă arunc pe patul moale, nu înainte sa privesc la ceasul ce atârnă pe perete. Este 11:47. Pe noptiera din stanga mea găsesc un bilet, îl iau și îl citesc cu atenție. " Bună, Ana. Te-am asteptat aseară, ai dispărut din senin, sper doar ca nu erai supărată pe mine sau ceva. Cred ca ai fost la Claus, așa ca nu am vrut sa va deranjez. Noi suntem pe plaja, dacă vrei sa vi noi te așteptăm. Trebuie sa îmi povestești tot. Te pup. Semnat: Maya."

Sincer nu aveam chef de plaja, așa ca am ieșit pe terasa, briza marii făcând totul mai confortabil. M-am așezat pe uriașă canapea și am început sa citesc. Cred ca am rămas așa cam patru ore, terminând cartea, însă stomacul îmi juca feste așa ca m-am aruncat la frigiderul din bucătărie. Deschid ușa și dau peste ...nimic. E gol.

- Minunat! spun disperata.
- Dacă vrei te scot eu la restaurant. se aude o voce groasa prea aproape de mine. Tresar instinctiv și un țipat ascuțit îmi iese fără sa îmi dau seama. Claus se uita la mine amuzat de situație.
- Ce cauți tu aici? întreb nervoasă din cauza sperieturi.
- Am venit sa te vizitez, dar ca tot e ocazia.. și mie îmi e foame.
- De unde știai ca sunt aici?
- Am fost pe plaja si nu erai. Unde altundeva sa te afli?
- Puteai sa bați la ușă. .. spun ironica.
- Care ușa? si-mi dau seama ca aceasta cabana nu are ușii decât la baie și la dormitoare, restul fiind improvizate de plase pentru a nu intra gâze.
- Scuze, dar sa nu mai faci asta.
- Nu promit. îmi spune zambind.
- Haha. trec pe lângă el lovindu-l intenționat umăr în umăr.
- Au! spune râzând.
- Nu mai fi o fetiță. Ce ziceai de acel restaurant? mă întorc după câțiva pași și dau peste trupul lui extrem de tare. Mă îndepărtez un pas în spate, dar el face același lucru, tot așa pana mă lovesc de peretele rece. Ok, acum mă torturează. Sunt blocată intre un perete și el. Mâinile sale se așează pe soldurile mele, facandu-ma sa tresar. Ochii lui sunt fixați pe ai mei făcându-ma să-mi simt stomacul inexistent acum. Palmele mele nu știu Cum au ajuns pe abdomenul lui, dar îmi place ceea ce simt, defapt îmi pare atât de familiar. Ochii lui într-un final își schimba direcția, dar nu mă ajuta la nimic. Acum se afla pe buzele mele, care se intredeschid involuntar. Se apropie ușor.. spre chipul meu...