Red Nirvana

4. Cine ești, Red?

     4. Cine ești, Red?

     — Te ucid cu mâinile mele!

     Aud vocea plină de furie a fratelui meu mai mare și sar în capul oaselor, gândidu-mă să sar direct pe geam și să fug cât mă țin picioarele. A aflat. Sunt deja în picioare și spre geam, imaginându-mi cum voi sfârși cu oasele rupte. Asta e! Fug în lume. Poate părinții lui Millie vor accepta să locuiesc în casa lor. La urma urmelor le sunt dragă. Trecând peste faptul că le-am spart geamul de dimensiuni mari de la terasă vara trecută când am aruncat prea puternic cu mingea de fotbal după Millie. Am făcut praf fereastra, ruinând petrecerea mamei lui Millie. Sau aș putea să stau și să suport consecințele ca o fată matură și responsabilă. La naiba, nu! Nu fac asta. Nu acum. Nu după o noapte în care Arlo s-a lăsat pradă violenței. De fiecare dată după o luptă e brutal și oribil de rău. Ultima dată când m-a pedepsit mi-a luat toți banii de buzunar și două luni m-a forțat să merg mereu la el să-i cer bani când am avut nevoie de una alta.

     Ușa se deschide chiar când eu mă urc deja pe pervaz, pe ea intrând un Rafe râzând isteric și fără tricou și acoperit doar de niște pantaloni scurți de bumbac, cu niște ochi căprui extrem de expresivi, dar în același timp mahmuri. Părul lui sălbatic stă în toate direcțiile, făcându-l să arate ca un dement cu acte în regulă, ceea ce și e în realitate. Ochii îmi cad pe tatuajul situat deasupra inimii sale, pictat în pielea lui bronzată, acum perfect, după o vară sălbatică. Trei săbii încrucișate, pictate în piele cu detalii incredibil de exacte, iar în locul în care se încrucișează săbiile, e tatuată prima bătaie a inimii mele și data în care m-am născut. Sabia din mijloc o reprezint eu, iar celelalte două îi reprezintă pe Rafe și Arlo. Toți pentru unul și unul pentru toți. Arlo îl are la rândul lui tatuat pe spate între omoplați, exact aceeași replică. Iar eu îl am tatuat pe încheietura stângă, dar diferența e că eu am două bătăi de inimă pictate în piele, iar deasupra acelor bătăi sunt tatuate zilele în care s-au născut amândoi.

     Nu, nu e momentul să mă gândesc la asta. Sunt pe punctul să fiu decapitată. Rafe mă observă instant și își duce un deget la gură făcând semn să îmi țin gura, apoi fuge spre mine și mă ia direct de pe geam, întorcându-mă cu fața spre spre cealaltă furtună care intră în cameră spumegând de furie. Rafe mă îmbrățișează și mă sărută pe tâmplă, apoi șoptește extrem de rapid să tac și să aprob. Ce are de gând? Pot fi eu lumina ochilor lui, dar Rafe joacă murdar aproape tot timpul din zi și noapte. Ochii îmi fug înapoi spre Arlo și-i privesc palmele bandajate, cel mai probabil de Rafe. Se pare că noaptea s-a încheiat destul de violent. E îmbrăcat într-un tricou negru cu un craniu pe partea din față, o pereche de blugi negri și niște bocanci de armată.

     Bandajul urcă până pe încheieturile lui, iar peste acesta sunt câteva brățări cumpărate toate de mine. Bineînțeles că le poartă și că niciodată nu s-a strâmbat când am apărut în fiecare an cu câte una, ori la câte o sărbătoare. Rafe are tot același număr similar de brățări în jurul încheieturilor sale, dar în alte culori și stil. Ce? Îmi plac brățările, iar lor le vin de minune. Mai ales că le-am ales după personalitatea lor. Ochii lui Arlo, tot căprui, dar puțin mai deschiși decât ai lui Rafe, se înmoaie când mă surpinde și devin suspicioasă. Așa începe decapitarea mea? Mă ademenește și apoi mă înjunghie pe la spate? Mă întreb dacă nesimțitul acela de Van Doren i-a arătat până la urma ceva. Azi-noapte, ca răspuns la mesajul lui provocator, i-am trimis o poză cu mine în care îi scot limba, cu un text peste poză.

     "Știi ce îți sugerez? Să cobori cu picioarele pe pământ și să uiți că ne-am intersectat drumurile vreodată. Până la urmă sunt destul de plictisitoare. Și, Ramon? Cred că te-ai descurca de minune în echipa majoretelor."