,,Voia pe nevinovată să o salveze,
din ale hidoasei creaturi gheare
dar pentru a putea să o elibereze
pe monstru trebuia să-l omoare.
Ceea ce astfel s-a și petrecut
și n-a fost o fără-de-lege,
de nu l-ar fi ucis, n-ar fi putut
de pe stâncă să o dezlege.
Ajuns în fața dușmanului cumplit,
capul Medusei l-a arătat,
monstrul marin a rămas împietrit
și astfel de el a scăpat."
- Gheorghe Palel, Perseus
Cât timp își trasa cu măiestrie creionul dermatograf sub linia ochilor, mintea îi aluneca într-o mulțime de hăuri de prăpastie. Pățea des lucrul ăsta și nu avea idee cum să îl împiedice. Asta e faza cu traumele. Vin peste tine când nu te aștepți, când pare că ai ține toată lumea în palmele tale fără niciun tremur și că nimic vreodată nu te va mai putea aduce din nou pe buza prăbușirii în întunericul din care abia ai ieșit pe coate și genunchi, zdrobindu-te până la os și până la sânge. Ei bine, se poate. Malikah rămase cu creionul negru între degete, oprindu-și machiajul pentru seara aceea, văzând cu ochiul liber cum mâna ei se micșorează într-una ca de copil. Paraliză. Cum era așa ceva posibil? Pe seara aceea nici măcar nu apucase să pună picătură de alcool pe buze.
Apoi și baia din camera de hotel cu numărul 66 se transformă într-o nălucă a unui trecut îndepărtat și neîmplinit, un mic petic de adăpost ascuns în dunele nisipului sângeriu. Se trezi având în mână tot un creion dermatograf, dar unul de dimensiuni mult mai reduse, cu vârful mai ros și mai tocit. Îl recunoscu imediat, era creionul din trusa de farduri a mamei sale, trusă la care nu avea niciodată acces, de care nu avea niciodată voie să se atingă, un soi de cutie a pandorei a cărei deschidere însemna de fiecare dată pedeapsă. Cumva, pentru Malikah nu conta foarte tare acest lucru. Era un copil obișnuit cu vânătăile și zgârieturile, cu un grad foarte ridicat de rezistență la durere. De asemenea, la fel de puternice îi erau și pasiunile. Ar fi încasat multe pentru a și le putea urma cu sârguință.
Îi fura fardurile mamei și cărțile bunicii. Mama sa era furioasă și agresivă, iar bunica ei era blândă și înțelegătoare chiar și atunci când casa lor era sub asediul flăcărilor. Conviețuia între aceste două tabere ale bunătății și ale groazei, trecând dintr-una într-alta la fel cum trecea din dormitor în sufragerie. Micuța casă a ororilor, situată fix pe mandibula deșertului. Își amintea ziua aceea pentru că era una dintre puținele ei zile liniștite și lipsite de fugă pe care apucase să le trăiască în copilărie. Mama ei nu era acasă, știa că avea să revină abia odată cu lăsarea nopții, atunci când aveau să înceapă și strigătele și ușile pocnite în tocurile șubrede de lemn.
Dar mai era până atunci, încă putea poposi în dreptul ciobului de oglindă, jucându-se cu propriile trăsături de parcă ar purta o mască dedicată picturii și jocului. Pe atunci avea doar nouă ani și își putea contura zâmbetul cu ruj, pentru că în ciuda a tot, era o fetiță care zâmbea tot timpul, tuturor. Poate de la asta i se și trăsese, până la urmă, tot răul viitor. Diavolul era foarte atras de zâmbetele inocente.
Purta atunci o rochie subțire din in și avea tălpile pline de nisipul pârjolit de soarele amiezii. Își conturase jadul ochilor cu umbre îndrăznețe de fard verzui, își alungise genele negre și arcuite, iar acum lucra la rujul care trebuia să fie perfect. Își amintea foarte clar și cât de repede i se umpluse inima de spaimă atunci când auzise ușa deschizându-se în spatele ei, își amintea și cum îi înghețase sângele în căușul venelor. Nu îndrăznise să se întoarcă, privi printre gene în reflexia oglinzii. Inima i se încălzi de ușurare imediat ce văzu că era bunica ei, singurul om din lume care îi arătase vreodată dragoste și înțelegere. Pe buzele roșii îi lumină un zâmbet fugar, dar plin de emoție și bucurie reale.
