Psihologul...

18

     Drumul de două ore jumătate a trecut mai repede decât mă așteptam. Sau mai bine spus de cât aș fi vrut. Odată ajunși însă, privirea mi-a rămas ațintită asupra superbului peisaj. Munte, bineînțeles, preferatul lui Arthur.

- Să înțeleg că Arthur vrea să se extindă ?

- Da, spune Thomas atent la drum și cumva indiferent. Am ajuns !

În fața noastră o cabană împrejmuită de brazi înalți își face apariția. Iar în fața acesteia stă parcată mașina lui Arthur din care coboară veselă Nina împreună cu soțul ei.

Thomas parchează în spatele acesteia și îmi face cu ochiul înainte să coboare. Îl urmez și împreună ne luăm bagajele din portbagajul mașinii.

- Din câte am înțeles din notițele lui Danielle, domnul Moore își dorește să se extinda în străinătate. Vrea să pună bazele unei clinici de psihologie care să ajute oamenii pe plan internațional, vrea să aibă psihologi în cele mai importante orașe din Europa, să poată ajuta pacienții chiar și telefonic pentru ca aceștia să poată primi ajutor de oriunde, iar pacientul poate avea mai multe consultații gratuite până își găsește un psiholog cu care să se simtă în largul lui. "Ceea ce ma face sa-l admir mai mult decat as vrea." Gândesc privindu-l pe Arthur în timp ce își dă jos bagajul din portbagaj.

- Exact, iar noi suntem aici să îi fim alături și să-l ajutăm să-și împlinească acest vis.

- Ești ironic ? întreb nedumerită.

- De unde știi ? Ești psiholog ? întreabă râzând și îmi face din nou cu ochiul.

Îl salută pe Arthur și dă mâna cu acesta, apoi își îmbrățișează sora. Mă apropii ușor și îi salut și eu.

- Danielle ? întreabă Arthur.

- Are niște probleme acasă, așa că ne va ajuta Brianna. Bună ! spune Nina apucându-l pe Arthur de braț. Nu ne-am mai văzut de mult. Cum e să fii secretara fratelui meu ?

- Mai bine decât mă așteptam. Spun zâmbind și mă apropii de Thomas care se îndreaptă spre ușa de la intrarea în cabană, practic alerg spre el parcă strigând după ajutor. "Toată situația asta mă depășește."

Intru odată cu Thomas pe ușă și înainte să apuc să spun ceva mă împiedic de o bucățică din parchetul vechi ieșită din locul ei. Thomas mă prinde înainte să cad și mă ține strâns în brațe. Toată scena fiind văzută de soții Moore care erau în spatele nostru.

- Ești bine ? Tonul lui Thomas fiind unul îngrijorat mă ajută să pun ușor ușor planul în aplicare.

- Doar puțin obosită. Mâinile mele se află încă pe brațele lui. M-ai putea ajuta cu bagajul până sus ? Întreb pisicindu-mă.

- Sigur ! Oricum, camerele noastre sunt una lângă alta.

În tot acest timp privirea lui Arthur mă arde. O simt ațintită spre noi, în special spre mine.
Thomas apucă bagajele noastre cu o mână, iar cu cealaltă mă sprijină pe mine în timp ce urcăm scările. Vocea Ninei rupe tăcerea sinistră.

- Nu-i așa că le stă bine împreună? Îl întreabă pe Arthur încet, dar nu prea, încât să putem auzi și noi.

Ajunși în camera mea mă îndrept direct către fereastra care bate exact în parcare. Privesc în gol către pădurea verde.

- Brianna... spune închizând ușa după el.

- Thomas, vreau să-ți spun ceva. Îl întrerup eu.

- Te rog ! Se apropie de mine, dar nu cât să mă simt inconfortabil. Este mereu atât de atent.

- Ieri m-am întâlnit cu Arthur întâmplător și... mă întorc spre el iar ochii lui verzi și limpezi și calmi mă privesc cu atâta drăgălașenie.

- Brianna, dacă nu vrei să-mi spui e în regulă. Nu ești obligată...nu-mi datorezi vreo explicație.

- Ba da ! Spun încrezătoare. Pentru că te privește și pe tine.

- Cum așa ? Întreabă surprins.

Văzând că evit să povestesc îmi cuprinde mâinile și mă trage ușor spre el. Ne așezăm împreună pe marginea patului și îmi zâmbește gingaș.

- Chiar crezi că nu am observat? Calmitatea vocii lui mă face să mă simt și mai vinovată.

- Eu...

- Nu trebuie să-mi explici. Oricine are ochi poate vedea iubirea și admirația pe care i-o porți acestui om.

- Dar eu...eu nu vreau... mă bâlbâi și lacrimile încep să apară șiroaie. În momentul primelor lacrimi apărute Thomas mă cuprinde în brațele lui și mă mângâie pe spate, cumva părintește.

- Aș vrea să mă vezi și pe mine cu aceeași ochi intr-o zi... șoptește el, iar eu îmi amintesc ce voiam să îi mărturisesc. Mă retrag ușor din îmbrățișarea lui și îl privesc în ochi.

- Nu m-ai lăsat să termin...

- Iartă-mă! Te rog !

- Într-o, să-i spunem discuție, am afirmat cum că noi am fi un cuplu.

- Poftim? Întreabă surprins.

- Nu a fost ceva intenționat. Am crezut la acel moment că este singura șansă...

- Să te îndepărtezi de el. Mă întrerupe,  și abia atunci îmi dau seama că am spus totul dintr-o răsuflare și că abia acum încep să-mi recapăt suflul.

- Îmi pare rău ! Știu că e stupid Thomas, dar nu știu ce altceva să fac. Vreau să-l îndepărtez, vreau să-l uit.

- Te voi ajuta.

- Serios ?

- Bineînțeles ! Spune zâmbind. Poate cu ocazia asta mă vei privi altfel. Poate îți voi putea arăta ce înseamnă dragostea, nu doar suferință și dezamăgiri.

- Thomas...

- Nu, e în regulă. Nu trebuie să-mi spui nimic. O fac de dragul tău și atât. Te las să te odihnești. Se ridica de pe pat și mă sărută rapid pe frunte. La ora 18:30 avem cina, iar mâine ne așteaptă o ședință grea cu acei oameni înspăimântători de care se tem toți. Se întoarce pe călcâie spre ușă, dar nu iese înainte să-l strig.

- Thomas ?

- Da ? Spune întorcându-se după ce a apucat clanța ușii.

- Îți mulțumesc! Zâmbesc printre lacrimi, iar el îmi face cu ochiul și închide ușa în urma lui.