Psihologul...

16

      După nuntă domnul și doamna Moore au plecat în luna de miere. Din câte înțelesesem de la Thomas cei doi au ales să-și petreacă cea mai frumoasă aventură a vieții lor în Insulele Azore. Departe de gălăgia acestui oraș, departe de stresul provocat de pacienți și mai stresați, dar mai ales, departe de mine. Nu pot spune că relația lor nu mă afectează, dar încerc să uit tot. Toate privirile, toate zâmbetele, toate îmbrățișările și mai ales acel sărut, acel sărut care m-a dat peste cap. Cel puțin munca m-a ajutat să-mi iau gândul de la el, chiar dacă era pentru câteva minute.

      Un ciocănit în ușă mă trezește din transa asta în care intru zilnic de o lună. Acum realizez că Arthur trebuie să se întoarcă, iar eu nu sunt deloc pregătită.

      - Intră ! spun eu încercând să par calmă. Era Thomas cu zâmbetul lui nemuritor deși pe fața lui puteai vedea oboseala.

      - E deja dimineață, nu pleci ? Îmi întorc privirea spre ceasul de pe perete și observ că e șase dimineața. Când a trecut timpul așa repede ?

      - Ba da, dar după ce termin cu niște acte pe care secretara domnului Moore mi le-a lăsat în grijă.

      - Ce scorpie... Dacă e treaba ei de ce nu o face ea ? De ce ești atât de drăguță cu toți ?

      - Pentru că e bine sa ajuți oamenii Thomas.

      - Dar pe tine ? Pe tine cine te ajută ? Te văd cum stai peste program mereu ca să-i ajuți pe toți, pleci mereu dimineața, mai mereu sari peste mese, nu e ok. Îmi fac griji... spune el privind-o cu ochi dulci apoi lăsându-și privirea în jos stânjenit.

      - Îți faci griji pentru mine când și tu ești la fel de obosit ? El se apropie și se pune pe vine in fața ei. Mâna lui caldă îi atinge obrazul ei neobișnuit de rece și îi mângâie ușor pometele cu degetul mare. 

      - Normal că-mi fac griji. Briana, ești foarte importantă pentru mine.

      Probabil o altă femeie ar fi înnebunit dacă un barbat așa arătos, drăguț si grijuliu ca Thomas le-ar fi mângâiat. Eu nu ! Eu nu simt nimic... Nu simt ce simțeam atunci când EL mă mângâia. Stăteam ca o stană de piatră, fără nicio reacție. În fața ochilor mei era Thomas dar eu nu-l vedeam, eram prea îndrăgostită, de cine nu trebuia, ca să-l văd. Își ia încet mâna de pe obrazul ei și se ridică.

      - Eu... Eu ar trebui sa plec. Ai grijă ! dupa ce spune asta se întoarce și iese pe ușă închizând-o în urma lui.

      După ce în sfârșit am terminat treaba "suplimentară", îmi iau lucrurile și ies din birou. În capătul holului o lumină ieșea din acel birou, de după acea ușă pe care o știam foarte bine, pentru că în fiecare zi mă holbam la ea așteptând ca acel frumos bărbat de care m-am îndrăgostit să iasă, să-mi zâmbească și să-mi sară în brațe spunându-mi "Te iubesc ! Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni !" apoi să mă sărute și să plecăm din lumea asta nebună, dar nu se întâmpla așa. Nu ieșea nimeni, nu-mi zâmbea nimeni, nimeni nu-mi spunea că mă iubește, nimeni nu mă săruta... Mă holbam la ușă exact cum un cățel se holbează la tine atunci când mănânci. Nimeni nu avea voie în biroul lui, iar el era plecat. Mă apropii ușor de acea ușă imensă și apăs pe clanță încercând să nu fac vreun zgomot. Ușa de deschide și-l văd, era acolo, întins pe canapea, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Parcă era și mai frumos cu genele lui lungi care îi atingeau pomeții, cu buzele cărnoase care acum păreau mai roșii decât de obicei, cu hainele șifonate care-l făceau și mai sexy. Pentru că eram prea prinsă de frumusețea lui am uitat de cheile din mâna mea. Acestea au căzut și au făcut zgomot trezindu-l pe domnul Moore. Automat acesta și-a întors privirea spre mine, iar eu mă simțeam ca o căprioară privită de vânătorul care avea să-i curme viața. 

      - Briana ? Eu nu puteam, nu puteam să vorbesc cu el, nu puteam să-l privesc în ochi. Așa că am făcut cel mai înțelept lucru, am fugit.

      - Briana ! Briana stai ! Te rog !

      Am vrut să iau liftul, dar acesta nu mai venea iar eu simțeam cum Arthur se apropie de mine. Am luat-o la fugă pe scări. Vocea lui încă se auzea, încă auzeam cum mă striga, cum mă ruga să stau. Coborâsem vreo cinci etaje, dar deja oboseala datorată muncii și alergatului nu mă mai lăsa să fac vreun pas. Am căzut în genunchi aproape nemaiputând respira. Privirea era încețoșată iar respirația foarte greoaie. Zgomotul pașilor lui îmi arăta că aproape ajunsese la mine, dar ce mai conta ? Până la urmă ce se putea întâmpla ?

      - Briana ? Briana, ești bine ? tonul lui arăta că era foarte îngrijorat și parcă asta mă făcea să mă simt mai bine.

      - Doar foarte obosită...

      Se pune pe jos lângă mine, se rezemă de peretele rece și mă trage în brațele lui. Nu mai aveam forța să mă opun și nu sunt sigură ca aș fi vrut să mă opun îmbrățișării lui. Îmi așează ușor capul pe pieptul lui. Cum stăteam așa în poala lui mă simțeam exact ca un copil mic, nu voiam să-mi mai dea drumul. Îmi mângâia ușor părul, apoi obrajii, apoi buzele. La fiecare atingere simțeam că zona atinsă de el ardea, fiecare atingere ardea din ce în ce mai tare, dar era atât de liniștitor.

      - Nu vreau să-mi dai drumul ! acele vorbe ieșeau din mine fără să vreau.

      - Nu-ți mai dau drumul niciodată ! Mi-a fost atât de dor de tine ! tonul lui era mai sincer ca niciodată, ceea ce m-a făcut să zâmbesc după mult timp.

      - Te rog să nu mai pleci !

      - Nu mai plec, nu mai plec de lângă tine...