Steaua Monstrului

Capitolul 7

Isabell

În beciul acesta întunecat și tăcut, singurătatea se întinde ca un văl infinit de timp. Fiecare clipă pare că durează mai mult iar așteptarea devine mai apăsătoare odată cu trecerea orelor. Gândul la posibilitatea ca cineva să apară și să mă elibereze se pierde. Cine naiba m-ar putea scoate de aici?

Fiecare secundă care trecuse se îndreaptă spre tata. Ultima dată când l-am văzut, nu părea să fie în cea mai bună stare și faptul că uitase medicamentele pentru inimă îmi stârnea îngrijorare mai mare. Nu m-am putut gândi că bărbatul cu care mi-am legat destinul în acea noapte îngrozitoare are vreo legătură cu tata. Nici nu am știut că tata are vreo datorie. Mă simt umilită pentru că a trebuit să-l rog. Alexander Cole mă face să mă simt dezarmată. Însă, pentru al salva pe tata, nu am avut de ales. A trebuit să fac acel lucru, chiar dacă mi-a pus la îndoială propria mea demnitate și respect.

Îmi pare rău că nu am anunțat pe nimeni când am venit aici. Asta îmi scade speranțele de a fi găsită. 

Simțindu-mă complet copleșită de situație, am izbucnit pur și simplu. Am mers decisiv către ușă și am început să bat cu pumnii în ea, sperând să audă cineva și să vină în ajutor. Am un amalgam de furie, disperare și o dorință vehementă de a scăpa de aici și a merge la tata să văd dacă este bine. Dar, din păcate, sunetele loviturilor mele păreau să se piardă în tăcerea absolută a locului. Nu mai puteam să mă țin sub control. Am căzut pe genunchi, prăbușindu-mă la podea. Lacrimile începeau să-mi curgă fără oprire cu un râu de sentimente greu de explicat. După o oră, am observat un bărbat care pășea în încăperea unde mă aflu eu, aducând cu el o pătură cu blană. A fost ca și cum m-ar fi salvat dintr-un coșmar deoarece în acest beci este extrem de frig. În următoarele 3 minute, o doamnă a apărut cu o sticlă de apă, oferindu-mi-o cu un zâmbet încurajator.

Cu un strop de speranță în inimă, i-am întrebat cu teamă dacă mă pot ajuta să scap de acolo. Cu toate acestea, au trecut pe lângă mine ca și cum nu aș fi existat, ignorându-mi cererea disperată. În timp ce încercam să strig și să bat în ușă din nou, o voce m-a oprit. "Te rog, nu mai striga," a spus un bărbat cu teamă în glas.

 "Șeful meu se supără dacă vă aude."

La naiba cu șeful tău! Eu trebuie să ies de aici!

În acel moment, am realizat că se referea la cineva cunoscut, iar un nume mi-a sărit în minte. "Alexander Cole!" am strigat, conștientizând încotro se îndrepta situația.

— Alexander Cole! Deschide ușa asta!

Desigur că nu a deschis-o.

După trei zile de stat în acel beci friguros, am simțit o mână caldă și ușoară mângâindu-mi fața, trezindu-mă treptat din somn. În primul moment, m-am prefăcut că dorm, gândindu-mă că trebuie să fie doar un vis. Dar senzația aceea de mângâiere, deși caldă, era atât de delicată și liniștitoare încât nu am putut să o ignor. Am deschis încet ochii și am întâlnit privirea lui Alexander. E aici, în fața mea, aproape zâmbindu-mi. Am rămas uimită.

În momentul în care am deschis ochii, el s-a ridicat dintr-o mișcare elegantă, părând să se ridice cu o grație aparte. Privirea lui era îndreptată spre mine, iar în acea clipă am putut să-l observ mai bine. Trupul său arăta perfect pentru stilul meu, o combinație perfectă între forță și suplețe.

— Bună dimineața! spune el extrem de sec. Vino la micul dejun! îmi ordonă dar nu îl ascult ci dau din cap în semn că nu am de gând să mă ridic de acolo și să fac ce dorește el.

— Nu o să mă rog de tine! Haide! spune el dur dar din nou dau din cap că nu am de gând să fac asta.

Ceva există în mine care nu mă face să-l detest dar ura mă acaparează de fiecare dată când îi privesc ochii ăia albaștrii și sticloși. Acesta repetă și a treia oară să merg la micul dejun dar de data asta îmi întorc privirea așa că el mă prinde de braț și mă ridică în picioare.

— Vino sus! Aici este foarte frig! spune el nervos dar și un pic îngrijorat

— Acum realizezi asta? ripostez eu

— Vii sau nu? 

M-a ridicat în brațe și a început să mă ducă pe umărul său către casă, în ciuda încercărilor mele de a mă elibera din strânsoarea lui. Cu toate eforturile, nu am reușit să mă eliberez. Am fost copleșită și fără puteri, iar în cele din urmă, am cedat, lăsându-l să mă ducă în unde avea de gând.

Când am ajuns acolo, am văzut mai multe persoane stând la masă. Printre acestea se afla bărbatul de câteva seri care m-a chemat să vin aici. În plus, era o femeie care seamănă leit cu Alexander și o bunicuță.

Îi șoptesc lui Alexander că nu vreau să mănânc aici, argumentând că arăt oribil și că toată lumea se uită la mine extrem de mirată. El mă ascultă și le dă bună dimineața celorlalți cu mine în brațe. Apoi, împreună cu el, urc pe niște scări, ajungând în final la ultima cameră de pe hol. Gesturile lui delicate, mâinile sale pe picioarele mele și apoi în jurul taliei, au creat o senzație extrem de necunoscută de mine. Inima îmi bate într-un ritm aparte, parcă dansând în tandem cu emoțiile mele.

Camera unde m-a adus are o atmosfera diferită față de agitația de mai jos, aici e mult mai multă liniște.

— De acum aici va fi camera ta! îmi spune el extrem de nepăsător și evitându-mi privirea după ce m-a făcut să stau prin frig doar cu o mică pătură timp de trei zile

— Dar nu o să mă lași să plec?

— Ți-ai plătit cumva datoria? Auzindu-l rămân tăcută și mă așez pe pat. Nici puterea de a mă certa cu el nu o mai am.

După ce mă întind el mă privește constant, o doamnă intră în cameră cu micul dejun. Alexander îmi pune cu grijă tava pe pat, iar aroma micului dejun umple camera. Cu toate acestea, în loc să încep să mănânc îmi amintesc ceea ce îmi făcuse așa că îi păcălesc că mă ridic pentru a mânca iar cu un gest rapid, arunc mâncarea pe podea. Tot ce era acolo murdări podeaua și ajunsese și pe un perete din apropiere. El trase aer în piept în timp ce eu mă ridic în picioare.

— Înțelege Cole, nu vreau mâncarea ta! Nu vreau această cameră! Nu vreau să te văd! Vreau doar să plec naibii de aici! Îi spun, ridicând tonul și împingându-l ușor, dar el rămâne neclintit.

— Nici să nu te gândești că vei mai scăpa de aici! Aici vei sta pentru totdeauna! Rostește el agresiv, apucându-mă de braț și trăgându-mă afară din cameră, Mă conduce pe scări, ajungând în fața ușii beciului, o deschide și mă aruncă înăuntru urmându-mă. Mă trage din nou spre el și mă conduce la fereastra din capătul beciului, dornic să-mi arate ceva de afară.

— Uită-te aici! țipă el la mine iar eu îmi întorc privirea în timp ce el îmi ia fața cu o mână și mă forțează să privesc. Erau cam două persoane strânse cu o sfoară foarte groasă de un copac, pe lângă acele două persoane erau cam alți cinci bărbați cu niște arme în mână.

— Uită-te până la sfârșit! îmi ordonă 

Oamenii legați de copac încearcă să ceară iertare, dar nu sunt ascultați. Cei cinci bărbați își ridică armele și trag fără ezitare în cei doi prizonieri. Eu, surprinsă fac câțiva pași în spate, cuprinsă de teamă.

Sunetele de împușcături continuă să răsune în aer până când brusc se opresc. Apoi, Alexander se apropie din nou de mine și, cu o fermitate neclintită, mă forțează să asist la sfârșitul scenei. În timp ce cei cinci oameni se îndepărtează de cadavre, o nouă amenințare apare sub forma a zece câini dobermani, care se apropie și încep să tragă de corpurile celor uciși. Îmi pun mâna la ochi și încerc să respir dar nu pot.

Cine naiba este acest bărbat?

În ce naiba m-am băgat?

— Dacă mai faci ceva greșit acolo îi va fi sfârșitul tatălui tău! Sau poate a surorilor tale, mă voi gândi eu la o alegere dacă vei continua să mă enervezi!

— Doamne! Te urăsc atât de mult... atât de mult, nici nu poți realiza, spun eu plângând.

— Eu te urăsc și mai mult! spune el serios iar eu nu îmi pot stăpâni lacrimile.

Cel mai nemernic psihopat întâlnit în toată viața mea!

— Data viitoare când cobor aici, vei face ce spun eu, altfel ai văzut acum arată sfârșitul poveștii, Domnișoară Rose!