Steaua Monstrului

Capitolul 14

Alexander

În această dimineață am aflat că ticălosul de Lucas, fusese cel care dăduse ordinul să fiu împușcată, presupuneam asta dar acum s-a confirmat. O undă de furie m-a cuprins transformându-mă într-un vulcan gata să erupă.

Jur că nu va scăpa nepedepsit pentru asta. Îi voi demonstra că nimeni nu poate să mă rănească fără să plătească scump. Răzbunarea mea va fi atât de dulce și nemiloasă încât îi va cutremura fiecare fibră a existenței. Nu am să-i permit să scape!

În ceea ce o privește Isabell, trebuie să mă gândesc cu atenție la felul în care voi gestiona situația cu ea, pentru că pur și simplu mă enervează peste măsură. Poate sunt prea dur însă, nu pot tolera comportamentul ei. Pur și simplu am urât să realizez că are mai multă încredere în Doamna Victoria decât în mine.  O urăsc fiindcă o consideră pe acea femeie un membru a familiei ei! O urăsc fiindcă o consideră așa importantă pe mama mea care mi-a făcut viața un coșmar!

Horper: (intrând în birou) -Șeful, am aflat informații noi despre Lucas. Pare că stă într-un Hotel apropiat de pădure.

Eu: (privindu-l fix) — Perfect. E timpul să rezolvăm această problemă o dată pentru totdeauna. Când putem pleca?

Horper: (răspunzând) — Avem mașina pregătită în curte. Putem pleca oricând ești gata.

Eu: (în timp ce mă ridic)— Excelent. Cu cât mai repede rezolvăm asta, cu atât mai bine.

Horper: (atenționând) —Ține minte că Lucas nu se joacă, mai ales dacă a ajuns să te împuște. Să fii pregătit pentru orice.

Eu: (zâmbind ironic)— Lucas va plăti pentru tot ce a făcut.

Horper: (în timp ce ieșim din birou) — Să sperăm că putem rezolva totul fără prea multe complicații.

Eu: (privind afară) — Complicații sau nu, asta se termină acum. Haide să mergem.

Când am ajuns mi-am îndreptat imediat pașii spre recepție, hotărât să aflu care este camera lui Lucas. În timp ce îi ceream informații recepționerei, aceasta părea să își piardă concentrarea, absorbită în privirea mea. Încercând să o distrag, am pus mâna în fața ochilor ei, împiedicându-i analiza pe care mi-o făcea. A reacționat imediat și și-a cerut scuze indicându-mi unde se află camera. Cu toate că începuse să-mi adreseze mai multe întrebări, nu mai aveam răbdare și l-am lăsat pe Horper să se ocupe.

Când am ajuns în fața camerei, doamna de serviciu mi-a deschis ușa, dar surprinzător, când am intrat înăuntru, nu era nici urmă de el. Camera era, fără îndoială luxoasă, dar ceva părea să nu fie în regulă. În timp ce mă plimbam prin cameră, am observat prezervative folosite aruncate pe jos și sticle de băutură goale. Nu am mai putut să rămân acolo, așa că am ieșit în hol și l-am văzut pe Horper venind.

— Lucas nu este aici în acest moment. Așadar, Horper, am nevoie de tine să rămâi aici și să te asiguri că Lucas nu reușește să scape sub nicio formă. Este clar?

— Desigur, șefu. Și după ce îl prind, ce ar trebui să fac cu el?

— O să-l aduci la mine. Nu vreau să scape sub nicio formă. Îl vreau în fața mea!

— Da, înțeleg. Dar ești sigur că o să se întoarcă aici?

— Nu știu exact ce vom face, dar trebuie să încercăm. După ce îl prinzi și îl aduci în pădure, vreau să mă anunți imediat.

— Înțeles, șefu. Și ce vei face tu între timp?

— Eu voi pleca. Am multe lucruri de rezolvat și nu pot să îmi pierd toată ziua pentru un afurisit. Trebuie să mă ocup de alte chestiuni mai importante. Vreau să te asiguri că Lucas nu scapă și că totul decurge conform planului. În momentul în care îl ai sub control, dă-mi de știre imediat. 

Apoi am plecat direct acasă. Puloverul meu era pătat de sânge de la rana provocată de împușcătură și mă simțeam destul de rău. Îmi doream mai mult să enervez fata cu ochi de stea decât să-l aștept pe tipul acela nesăbuit.

Vreau să o calc pe nervi fiindcă este cea mai drăguță ființă când este nervoasă.

Ajungând acasă, am luat trusa medicală și am mers direct în camera Domnișoarei Rose. Am bătut la ușă și am deschis-o cu grijă. Isabell era șezândă pe pat, privind în gol, lacrimi curgând pe obrajii obosiți. În încăperea asta simt extrem de multă durere.

Fără să spun un cuvânt, mă apropii de ea și mă așez în apropiere, oferindu-i trusa medicală. Ea își ridică privirea și o întâlnește pe a mea, reflectând durerea pe care o simte. 

— Ce dracu vrei?

— O să îmi cureți rana de la mână! am spus eu arogant, privind în altă direcție, fără să-i acord atenție.

— De ce aș face-o?

— Fiindcă fostul tău logodnic a făcut-o! Nu mă face să pierd timpul!

— Și dacă te fac să îți pierzi timpul, ce ai să faci? Sau ce planifici să îmi faci?

— O să te fac să nu mai vrei să părăsești această cameră niciodată! Deci, dacă ai înțeles clar ce am spus, schimbă pansamentul imediat!

— Nu! spune ea răstit

— O vei face fiindcă așa vreau eu! Nu uita discuția noastră de dimineață.

-Te urăsc! Te urăsc atât de mult încât cuvintele nu pot exprima această ură.

— Eu am motive mai relevante să te urăsc! 

Își dă ochii peste cap apoi desface cutia medicală.

Domnișoara Rose începe să îmi curețe rana. O mică durere mă învăluie însă, încerc să o evit, fixându-mi privirea asupra unui tablou de pe perete. O stea strălucitoare se contura acolo, iar eu mă pierd în privirea ei, încercând să-mi distrag atenția de la senzațiile neplăcute.

Privind acel tablou mă gândesc la momentul când voi reuși să îmi găsesc și eu steaua. Steaua mea, steaua monstrul, o voi găsi într-o bună zi, și chiar și atunci, doar moartea mă poate despărți de acea persoană. 

Cu mult timp în urmă, am citit o carte despre un monstru dintr-o grădină de trandafiri. Acest monstru trăia în întunericul pe care îl crea în jurul său și aștepta cu nerăbdare să fie luminat. În inima grădinii sale, trandafirii săi așteptau să fie învăluiți în lumină în miez de noapte, de către cineva care să le înțeleagă și să le aducă lumina atât de necesară. Îmi amintesc cum autorul detalia fiecare petală și fiecare umbră din grădina lui, în timp ce monstrul naviga prin propria sa melancolie și dorința de a găsi un loc în care să fie văzut și înțeles.

Acel monstru și-a căutat mult timp steaua, dar în cele din urmă a găsit-o. Cu toate acestea, era prea târziu, deoarece destinul i-a interzis să o aibă pentru totdeauna.

Am realizat că fata cu ochi de stea terminase de schimbat pansamentul, așa că m-am ridicat de pe pat și am părăsit camera fără să spun nimic. În tăcere, am închis ușa în spatele meu, lăsând în urmă atmosfera tensionată și senzația de neînțelegere care persista în încăpere. Așa că am continuat să mă îndepărtez, privind cu ochi absenți înainte, cu gândurile mele ca o furtună de emoții în liniștea coridorului.

Gândurile nu îmi dădeau pace pentru că monstrul din acea carte părea să fie o copie fidelă a mea. Nu îmi mai aminteam finalul acelui roman, dar știam că nu era unul fericit. Dacă destinul acelui monstru este atât de similar cu al meu, înseamnă că și finalul său trebuie să fie similar cu al meu.

Dacă destinul monstrului era legat de al meu, nu era greu de presupus că și soarta finală a lui ar fi asemănătoare cu a mea.

La naiba! Trebuie să găsesc cartea aia și să citesc finalul!