Steaua Monstrului

Capitolul 12 (partea 2)

Isabell

După ce am terminat de mâncat micul dejun, m-am retras în camera mea. Totul s-a transformat într-un haos emoțional mult mai mare deoarece casa asta este pușcăria mea. Cu ușile acelea grele închise în spatele meu, parcă totul s-a transformat într-un blestem. Camerele luxoase și mobila elegantă nu fac decât să-mi amplifice senzația de izolare. Nu pot să ies, să simt aerul proaspăt sau să mă bucur de soare. Iar singura persoană care se comportă mai bine cu mine în casa aceasta este Nina.

Chiar dacă nu mai stau în acel beci, cu timpul totul devine mai rău, mă simt din ce în ce mai singură și tot mai tristă. Nu pot vorbi cu familia mea, nu îmi pot vedea surorile și pe nici alt membru. Sunt singură... și singurătatea doare mai rău decât un glonț. Simt că am un gol înăuntrul meu, simt că nu mai pot duce această povară. Nu mă mai pot plimba cu mașina, nu mai pot mânca cele mai bune prăjituri și nu mai pot găti în cofetăria mea. 

Totul merge pe dos. La ora asta ar fi trebuit să amestec un aluat de la o prăjitură, ar fi trebuit să râd împreună cu colegele de muncă și ar fi trebuie să mă distrez pe seama tuturor bărbaților care îmi cer numărul de telefon iar eu, de fiecare dată, le comunic ultima cifră incorectă.

Iar totul din vina lui... din vina acestui monstru care mă ține prizonieră aici. Chiar dacă toate aceste fapte se întâmplă din cauza lui, simt prezența lui atât de aproape, iar atracția pentru el devine tot mai evidentă pentru mine. Cu toate acestea, există un sentiment puternic de teamă în mine care împiedică orice încercare de apropiere. El reprezintă monstrul care mă ține captivă aici!

Fiecare privire, fiecare atingere, totul pare să facă parte dintr-un joc periculos pe care trebuie să-l conduc cu atenție. Monstrul din el este evident, iar eu trebuie să găsesc o modalitate de a mă apăra și de a menține distanța, chiar dacă inima mea îmi spune altceva.

M-am lăsat pradă lacrimilor, cuprins de gânduri sumbre despre starea mea, despre familia mea și despre toate dificultățile pe care le traversăm în această perioadă. Pe măsură ce îmi adânceam reflecțiile în acest ocean de emoții, ceva neașteptat mi-a atras atenția. Erau prăjiturile pe care Alexander le-a adus aseară. Fără să vreau, privirea mi s-a oprit asupra lor și, pentru o clipă, am reușit să mă rup de valul de tristețe care mă copleșea. Simplul gând la gustul lor dulce și la gestul prietenos al lui Alexander m-a făcut să mă opresc din plâns și să mă concentrez pe altceva, oricât de banal ar părea.

Ce vrei?

Pe tine?

Prăjiturile dulci au puterea de a-mi aduce bucurie, iar vorbele lui Alexander, de aseară, în care recunoștea că a exagerat cu comentariile rele la adresa prăjiturilor mele, m-au făcut să mă simt mai bine.

Ți-am adus prăjituri...

De ce?

Pentru că, sunt delicioase

După câteva ore, am coborât în living și am auzit o discuție între Nina, Horper și bunica lor. Alexander fusese împușcat... 

Am rămas șocată, dar pentru a nu da nimic de bănuit, mi-am pus rapid mâna la gură și am fugit în camera mea. Gândul că ar fi putut fi mort îmi trece prin minte, și o bucurie ușoară începe să se strecoare în inima mea.

Oare asta înseamnă că am scăpat de el? Cine ar putea rezista unui glonț?

În momentul în care am pășit pragul camerei mele, o senzație de libertate m-a învăluit. M-am apropiat de ușă și, înainte să-mi dau seama, un val de râs liber a izbucnit din mine. Era un râs care venea din adâncul sufletului, un râs de ușurare. Nu mai era nevoie să stau în această casă, să mă tem sau să mă îngrijorez. Eram liberă, în sfârșit liberă. Îl lăsasem în urmă pe el, pe cel care îmi umbrea zilele, și acum, simțeam că aș putea să părăsesc acest loc pentru totdeauna. În acea clipă, fără să conștientizez, m-am îndreptat spre boxa pe care o descoperisem în cameră. Am găsit un stick USB lângă ea și, fără să stau pe gânduri, l-am conectat. Notele energice ale melodiei "Gasolina" au umplut încăperea. Muzica a preluat controlul, iar eu m-am lăsat purtată de val. Am început să dansez, să mă mișc în ritmul vibrant al muzicii, lăsându-mă cuprinsă de bucuria momentului.

 Am făcut asta cam jumătate de oră până am auzit un foșnet în spatele meu provocat de ușă, am evitat să privesc în acea direcție și în continuare dansam fără nici o grijă. O privire mi-a străbătut periferia, dar m-am abținut să mă întorc și să văd cine era. Continuam să dansez, ignorând momentul.

Eram liberă...

Scăpasem de el...

Ce putea fi mai bine?

Dar la naiba!

Când îmi întorc privirea, îl văd stând acolo, în spatele meu, cu un aer de indiferență. Dansul meu s-a oprit brusc, iar acum îl privesc într-o tăcere tensionată.

Privirea lui Alexander părea să străbată fiecare colțișor al ființei mele. Era o privire intensă, care părea să descifreze fiecare mișcare a corpului meu și fiecare emoție din ochii mei. Parcă voia să mă înțeleagă, să pătrundă în lumea mea, cu toate că eu încercam să îi arăt că sunt indiferentă. Era ca și cum ochii lui îmi deschideau o fereastră către propriile mele trăiri.

-Nu ai murit? întreb eu

-Nu aș fi putut să te părăsesc, scumpa mea!

După câteva clipe de liniște, care parcă apăsau aerul, el a început să râdă. Sunetul râsului său a umplut camera, spulberând greutatea momentului. Am oftat, dar asta nu l-a oprit să se distreze pe seama situației mele. A făcut câțiva pași către mine, fiecare mișcare părând să intensifice tensiunea care plutea printre noi.

-Cred că tocmai am asistat la cea mai spectaculoasă coregrafie a secolului! Nu știam că aveți atâtea mișcări unice în repertoriul dvs. de dans. Sunt uimit, sincer!

-Ha ha, nu încercam să impresionez, doar mă distram puțin. Și tu, cum ai intrat așa discret? Ești cumva un ninja?

-Oh, sunt doar un privitor înrăit de obicei. Și nu, nu sunt ninja, dar pot să-mi fac prezența simțită.

-Ei bine, sper că nu te-am deranjat prea tare cu show-ul meu de dans. A fost doar o modalitate de a scăpa de stres, încerc eu să mă scot din situația asta dar fața mea spunea complet contrariul. La naiba! Nu degeaba niciodată nimeni nu mă credea când spuneam ceva.

-Deloc, ba chiar mi-ai ridicat puțin moralul. Se pare că dansul tău are puterea de a aduce zâmbetul pe fața mea. Dar, totuși, cred că ai făcut o mișcare greșită acolo, știi?

-Oh, serios? Care a fost mișcarea greșită?

-M-ai evitat și nici măcar nu ai vrut să vezi cum reacționez la spectacolul tău de dans.. Sunt dezamăgit.

Îmi dau ochii peste cap iar el zâmbește absurd.

Fără să rostească un cuvânt, el îmi întoarce spatele și iese pe ușă, dar în câteva secunde o redeschide ușor, doar pentru a-și băga puțin capul înăuntru.

- Sunt încântat că te-ai simțit atât de fericit la gândul morții mele. Cu toate acestea, nu te voi părăsi niciodată. Inspir adânc și încerc să păstrez o postură corectă în fața lui, pentru a nu lăsa să se vadă cât de puternic mă afectează sentimentele pe care le am față de el.

-Apropo, aș fi preferat să te văd dansând în poala mea, spune el iar eu simt cum mă fac roșie la față.

-Nesimțitule! spun eu în timp ce iau o pernă pe care o arunc în direcția lui dar se pare că el a fost mult mai rapid și a închis ușa înainte să-l pot lovi eu cu perna.

La naiba!