Demonul din Seattle- VOL.1 Pasiunea îi unește- FINALIZATĂ

Capitolul 27- Acțiunile mereu au consecințe

Derek

De asta detestam orice fel de sentiment. Sentimentele te distrag de la lucrurile cu adevărat importante. Îți spală creierul și uiți adevăratele priorități. Nu m-am certat niciodată cu Liam pentru o fată, dar aminte să îl snopesc pe idiot în bătaie. Eliza mă schimbase și nu într-un mod pe care mi l-aș fi dorit. Deveneam imediat orbit de gelozie, de furie, eram capabil de orice pentru ea, dar știam că drumurile noastre nu vor fi niciodată compatibile. Eu un asasin, traficant, conducătorul unui Iad fără sfârșit, iar ea viitor om al justiției.

Nu o puteam cataloga o fire fragilă, era înțepată, drăcoasă, pregătită să ducă la capăt orice dispută, chiar dacă toate săgețile ar fi fost îndreptate către ea, ar fi reușit să le întoarcă asupra celui care le-ar lansa către capul ei. Ea ar fi cea mai potrivită pentru mine, dacă nu și-ar fi ales drumul justiției. Cu ea aș fi cucerit, la propriu, lumea. Știam că dacă ar fi să cad, nu va cădea cu mine, ci va lupta să mă ridice mai puternic ca oricând, o știam în stare să ucidă fără să clipească. Niciun bărbat nu ar vrea să piardă o astfel de femeie.

Sunt conștient că vorbele mele au rănit-o mai tare decât mi-aș fi dorit să o facă. Voiam să o îndepărtez de mine, voiam să își ridice ariple și să țintească mai sus decât am făcut-o eu. Voiam să nu devin un obstacol pentru ea.

Sunt întrerupt din a privi tavanul de soneria telefonului. Mă întind leneș către noptiera unde se afla tefefonul și îmi dau ochii peste cap când văd pe ecran numele lui Paul.

-Ce vrei, Paul? Rostesc plictisit.

-Unde dracului ești, idiotule? Ai uitat de cursa din seara asta?!

La dracu! Chiar uitasem.

-Nu am uitat, Paul. Mai am și altă treabă pe lângă cursele tale idioate.

-Eliza adică? Întreabă batjocoritor.

-Nu, Paul.I-o tai scurt.

-Nu mă interesează cum faci, Derek, dar te vreau aici în mai puțin de 15 minute! Apoi apelul se închide.

Nu eram într-o stare prea bună de a concura, dar la dracu, niciodată nu anulasem o cursă. Niciodată.

Mă ridic din pat și trag rapid pe mine o pereche de blugi negri și un tricou negru, iar peste o eacă de piele. Imi iau cheile de pe noptieră, telefonul și cobor la parter. Mă arunc pe canapea pentru a mă încălța. Cheful meu se vedea de la o poștă. Mă ridic leneș de pe canapea și mă îndrept către ușă. O deschid și rămân blocat câteva clipe la vederea persoanei din fața mea.

Era imbrăcată intr-o pereche de blugi negri, puțin evazați, un maiou negru care îi lăsa la vedere decolteul, peste care avea un sacou alb, cu mânecile puțin ridicate, încălțată cu o pereche de botine cu un toc inalt. Stătea nemișcată în fața mea. Îmi simteam inima bătând în cap. Da, da, ați citit bine, în cap.

-Trebuie să vorbim. Reușește in cele din urmă să scoată pe gură.

-Trebuie să ajung la pistă, Eliza. Nu am timp. Dau să trec pe lângă ea, dar mă prinde de braț, fixându-și privirea în a mea.

-Derek, e important! Te rog!

Părea destul de îngrijorată, era palidă. O privesc încruntat, apoi îmi arunc ochii la ceas, întârziasem.

-Vino după mine la pistă, iar după cursă discutăm. Îi răspund ferm.

-Derek! Cred că cineva mă urmărește.

-Poftim? De ce crezi asta?

-Uite, știu că nu suntem bine, dar chiar nu știam la cine să mă duc și cu cine să vorbesc în afară de tine.