Dependența mea. Volumul 2

Caitolul 25

Ies ambii din celulă și închid ușa în urma lor, lăsându-mă aici pe podeaua rece ce îmi pișcă corpul încălzit din cauza ce au făcut. Dacă o să mă pot mișca pot să ajung la instrumentele de tortură și să îmi scot glonțul din palmă, măcar să nu se infecteze. Încerc să mă târăsc, dar fără rezultat, corpul îmi cedează și mai nu îmi pierd cunoștința. Răsuflu tare și închid ochii cu speranța că voi fi în stare să dorm.

Ușa se redeschide d din dată și inima îmi părăsește trupul. Intră un medic ce mă ajută să mă ridic din nou pe scaun și îmi începe de vindeca să ce dracu face el la rănile mele.

După o oră sau mai mult nu îmi dau seama că durere este așa îngrozitoare că și o secundă durează o eternitate. Dar în schim mi-a oprit cât de cât sângerarea și mi-a cusut rănile așa de slab că dacă fac și ce-am mai mică mișcare ațele se frecă de pielea mea. 

Primul lucru pe care l-am conștientizat este că Derek nu vreau ca să mor, deci asta e bine. Dar dacă nu mă vreau pe mine moartă, atunci pe cine? Și privirea mi se întunecă.

***

Pic, pic, pic.

Mă prefac că fiecare picătură pe care o aud este ploaia ce se lovește de geamul de sticlă al casei mele și a lui Wolf. Mă prefac că obrazul ce îmi atinge betonul rece este de fapt pieptul lui Wolf, mă prefac că sunt în pat și privesc ploaia prin acoperișul de sticlă de la a mansarda noastră.

- Adu-i pe colegii ei aici, va ceda când îi va vedea că îi torturăm. Aud vocea cunoscută, dar și diferită din spatele ușii. Ghearele fricii îmi cuprind stomacul gol și îl zgârie.

Ușa se deschide, nu am capacitatea să mă ridic să-mi întorc capul sau să-mi înalț măcar o mână.

Inima îmi sare din piept și bate năvalnic, de parcă ar avea șansa de a fugi din acest trup zdrobit.

Derek se lasă pe vine pentru ca ochii noștri să fie la același nivel.

- Probabil că ai dureri atât de cumplite!
Îi privesc ochii și tac. Nici măcar nu am puterea de a vorbi.

Derek așteaptă, dar în continuare îmi păstrez cuvintele și gândurile doar pentru mine. Naiba să-l ia, stă mult prea aproape de mine!
Văzând că tac rânjește.

- Am putea să nu mai dansăm unul în jurul altuia și să purtăm o o discuție cu adevărat. Propune el. Cu siguranță ai întrebări la care aș putea răspunde.
Am putea face un schimb veritabil de informații. Pentru că amândoi știm că Safir chiar așa de bun cum îl vezi.

Tresar iar durerea mă năvălește în valuri deasupra mea, nouă și violentă.

- Dar cât de mult știi de fapt? Întreabă încet Derek de parcă ar da dovadă de bunătate și înțelepciune.
Pulsul mi-o ia la galop, dar tot îmi păstrez tăcerea. Nu am zis niciodată în viață că Safir este un om bun, dacă ar fi fost bun nu ar fi condus o bucată de mafie.

-Futu-i ești bună! Sau ai dureri prea mari ca să vorbești. Își înclină capul într-o parte și îmi dă senzația că este o bufniță. Mă uit la el, dar nu răspund. Își trece razant degetul peste umărul tăiat, dar nu aplică presiune. Amenințarea este mai mult de că de ajuns pentru a simți un junghi în piept. Ura clocotește în mine, spre asta să vadă. Un zâmbește îi modelează gura. Îmi admiră vânătăile ca pe o operă de artă expusă pe perete.
Mușchiul gâtului mi se contractă deși sunt prea deshidratată pentru a înghiți în sec, și durerea este prea mare.

- Atâta putere deții aici, numai tu îl poți salva pe Wolf al tău de ceea ce îl așteaptă dacă sosește aici. Spune-mi ce vreau să știu, și nu-l voi răni.
Deci a scăpat nu l-a prins nimeni la nuntă, asta deja este bine.
Inima începe să îmi bată năvalnic în piept.