❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de steluță și părere ⭐
Arde. Simt cum fiecare fibră și celulă din corpul meu arde de vinovăție, atât de tare încât îmi vine să-mi trec unghiile peste stratul de piele doar ca să mă asigur că nu e nimic acolo.
Privesc, inspir o gură de aer care refuză să mai iasă și privesc în continuare. Privesc la trupul tremurând din fața mea care imploră. Degetele lungi și mult prea subțiri sunt primele care îmi atrag atenția, urmate de brațele pline de zgârieturi și cicatrici. Sunt convins că până acum câteva luni nu arătau așa. Știu asta pentru că eu i-am pus în mâini primul pliculeț blestemat, iar acum văd exact rezultatul acelor minute de nepăsare.
- Te rog... nu mă lăsa baltă și tu... Te implor!
Zeități, așa probabil se simt toți nenorociții care împrăștie prafurile iluziei. Toți sunt conștienți că la un moment dat, victimele lor se vor întoarce așa; în genunchi, gata să săvârșească absolut orice cerință a iadului pentru un strop de rai.
Fata din fața mea nu pare să mă depășească in vârsta, ultima dată când am văzut-o avea un păr frumos, bogat și ondulat cu grijă, acum abia îi mai stau câteva fire în acel coc haotic. Purta parcă o rochie verde și ușor strânsă pe talie, iar acum sigur are niște haine cu trei numere mai mari. A spus că vrea o clipă, un strop de ajutor să uite haosul din familia sa, nu știu dacă în cele maxim două luni a uitat ceva, sau a devenit chiar ea un haos. Probabil ăsta e motivul pentru care evit să vând așa ceva femeilor, cred că e maxim a treia căreia i-am dat drogul fericirii de când am intrat în lumea asta blestemată. Astfel, nu mi-a fost greu să o recunosc imediat, dar speram ca ei să îi fie.
- Mergi acasă, Janette. Nu am avut o zi bună, iar ideea de a te conduce în continuare spre distrugere nu cred că mă va ajuta.
Nu apuc să mă mișc un milimetru pentru că acele degete lungi, subțiri și reci se prind cu toată puterea de materialul blugului meu. Abia acum își înălță privirea spre mine și deși fața îmi e ascunsă suficient de bine, ochii îmi fac perfect contact cu ce a mai rămas din verdele care a fost odată. Acea nuanță vie parcă se închisese de la sine, frumusețea din privirea ei fusese înlocuită cu roșul vaselor de sânge și cearcănele cauzate de dependență.
Dependență cauzată de tine, nenorocitule.
Probabil în acest timp a reușit să mai facă rost pentru a-și satisface nevoia de drog, mai mult ca sigur a găsit un nenorocit care a gândit cândva la fel de prost ca și mine.
Oricum îi va da cineva. Ce contează că sunt eu ăla?
- Vreau să fiu fericită...tu nu vrei același lucru? Am fost bine! Am fost atât de liniștită...
O fericire de scurtă durată, dar care provoacă o suferință permanentă. Nu ar fi ascultat toate astea, nu le-ar fi înțeles oricum având în vedere starea de sevraj, iar idea de a merge mai departe și de a o lăsa întinsă pe jos, nu făcea decât să întețească acea senzație de arsură și vinovăție cruntă.
