❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de o părere și de ⭐
Te rog, te rog rămâi. Doar în seara asta...
Nu-mi amintesc când am murmurat cuvintele astea, dar au avut efect. În mai puțin de câteva secunde i-am simțit greutatea lăsându-se pe suprafața moale și din păcate, șifonată a patului.
Când am ieșit azi din casă, nu credeam că mă întorc semi leșinată și cu fostul meu cel mai bun prieten în același pat. Nu era bine, dar nu mă simțeam în stare să rămân singură.
Nu după ziua de azi.
Nu după ce aflasem. Știam că acum era ceva mai liniștit din cauza stării mele, dar la fel de bine știam că mâine lucrurile vor redeveni cum au fost în ultimele luni. El va fi același om ruinat, iar eu aceiași ticăloasă care i-a călcat inima în bucăți sub talpa pantofului.
— N-ai de gând să-mi spui, nu-i așa?
— Nici tu n-ai de gând să te așezi, nu-i așa? Patul ăsta nu mănâncă oameni, te asigur, bolborosesc sperând să-l fac să râdă sau măcar, să lase subiectul așa.
Nu o face, dar cu siguranță trezește aceleași amintiri, cândva frumoase, iar acum doar dureroase. Când eram mici, rare erau ocaziile când Helios venea în casa asta, cel puțin pe ușă. Mama se asigurase să ne explice atât mie cât și tatei, că un băiat zăpăcit, problematic și care umblă nopțile pe afară până în toi de zi, nu e o influență potrivită pentru mine. Așa că, de voie de nevoie, Helios a trebuit să învețe arta săritului pe geam la superba vârstă de treisprezece ani. Și eu a trebuit să îmi dau probele în acest sport nobil, nu puține erau cazurile în care o ușă la dormitor blocată era planul perfect al mamei, dar frații Hernandez aveau idei și mai bune.
Totuși, lucrurile s-au schimbat de atunci, camera mea nu mai arăta la fel, poate doar nuanțele de mov și câteva chestii mâzgălite în grabă pe pereți. Nu plănuisem să o umplu din nou de culoare, trăsesem câteva linii haotice doar la insistențele gemenelor, în special Neva care era convinsă că talentul meu nu se risipise în Germania, doar...hiberna nițel. Îmi amintesc perfect că în urmă cu trei ani, camera asta era plină de plușuri, câteva plăci de skateboard și un scaun pe care erau înghesuite hainele mele în toate culorile posibile. Pe atunci mă integram perfect în orașul ăsta, chiar puteam spune că sângele latin îmi curgea cu adevărat prin vene.
Păcat că am avut eu grijă să distrug și să înlocuiesc totul. Începând cu personalitatea mea, și continuând cu câteva perechi de adidași, un birou anost și produse de machiaj ce au luat locul lucrurilor pe care le iubeam cândva. Unii ar numi asta maturizare, eu prefer să o numesc minciună pentru că asta era, nu eram eu în camera asta. Era acea Sunny pe care am modelat-o în Hamburg cu mama, cu multe lacrimi și atenție.
Fiica perfectă, minciuna perfectă. Eșecul perfect.
Și el s-a schimbat. Nu putem să ignor că băiatul de cinsprezece ani pe care l-am strâns în brațe ultima dată dispăruse aproape complet, lăsând în locul lui ceva superb, periculos și distructiv. Unele schimbări erau chiar din cauza mea, începând cu cicatricea din jurul ochiului. Durerea nu îl făcuse mai urât, doar îl ajutase să înțeleagă că nu toți oamenii sunt meniți să rămână, oricât și-ar dori să o facă acum.
