❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de părere și steluță ⭐
Niciodată n-am vrut să-mi vărs stomacul mai tare ca acum. Starea de amețeală pe care o resimt până la ultimul neuron, combinată cu mirosul metalic de sânge și cel de mucegai era o combinație cu adevărat letală.
Sunt legat în lanțuri ca un animal.
Nu îl strânsesem de gâtlej pe Seth Miller așa cum crezusem, din păcate nici nu am avut vreo șansă să ajung la el. Una dintre gorilele sale mă injectase cu ceva ce avusese un efect nenorocit de rapid, probabil așa mi-am văzut visul cu ochii de al ucide în sfârșit pe cel care îmi salvase, dar și distrusese viața.
Am încasat o bătaie zdravănă judecând după șiroaiele de sânge care se scurgeau din mine. Nu mă puteam mișca, risposta sau măcar să mă apăr de pumnii ce veneau fără oprire spre mine, asta îmi amintesc sigur. Încăperea asta semăna prea bine cu o celulă, sau mai bine zis, cu o cameră de tortură sărăcăcioasă pe care o mai văzusem doar în filme. Nu mai era nimic aici cu excepția mea, a unei sticle de apă pe care cineva s-a îndurat să mi-o lase și un vas de toaletă dezgustător de murdar.
Nici lanțurile grele și puternic înfășurate în jurul încheieturilor și picioarelor nu păreau să-mi ușureze viața. Cine mă legase atât de bine, voia să se asigure că nu am nici o șansă să ies de aici, sau să-l atac pe cel care a plănuit toate astea. Nu aveam oricum forța necesară să fac asta. Rana adâncă parcă săpată fix în mijlocul pieptului era suficientă pentru a mă seca de suficient sânge și putere, dar nu și de viață. Oricine era creierul din spatele acestui plan, avea nevoie de mine viu.
Nu reușeam să văd ce se află în afara celulei, dar mai mult ca sigur un coridor. Habar nu aveam unde eram, iar camera aceea care se presupune că ar trebui să fie ascunsă, mă înnebunea de-a dreptul. Cineva chiar era dornic să mă vadă ca pe o bestie în lanțuri. Nu că m-ar interesa asta acum, psihicul meu era la pământ, iar inima la un pas de aș da ultima bătaie vitală. În secunda în care am crezut că ea se află aici, s-a terminat totul pentru mine și rațiunea mea.
Pentru că dacă chiar ar fi fost aici, nu știu de ce anume aș fi fost capabil.
Din fericire nu fusese decât o halucinație blestemată, iar asta însemna că raza mea de soare era departe de iadul ăsta.
Nu mă mai înțelegeam. O uram cu desăvârșire, pentru că eram conștient ce taifun a provocat atunci când a plecat și totuși nu am reușit să stau o secundă departe de ea de cum a călcat în orașul ăsta. Nu reușisem să stau departe nici când ar fi trebuit, drumul spre Germania, Hamburg îmi devenise mult prea cunoscut, chiar dacă fusesem acolo doar de șase ori în cei trei ani. De ziua mea și de ziua ei, o singură oră de tortură și fericire, atât îmi permiteam. O găseam mereu cu nasul în cărți, cu câțiva prieteni în jurul ei și un zâmbet larg pe buze, ăsta era cadoul perfect pentru ziua mea. Cu fiecare an care trecea devenea tot mai frumoasă, dar în același timp, mai străină ca niciodată.
