❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de steluță ⭐
Plâng, plâng până simt că rămân fără lacrimi. Nu știu cât timp a trecut de când stăm în fața oglinzii, dar abia acum, cu ajutorul ei am înțeles cât de tare l-am distrus. Fiecare cicatrice de pe spatele lui îmi înțepa inima, doar gândul că el asta făcea în fiecare seară mă omora cu totul.
— Nu plânge pentru mine, Sun. Unele răni sunt menite să rămână, așa nu uităm niciodată trecutul și greșelile pe care le-am făcut. Așa nu te voi uita niciodată.
Încremenesc când se răsucește brusc, iar degetele i-se duc într-o fracțiune de secundă pe obrazul meu. Urmărește atent lacrima ce se scurge încet pe obraz și se oprește fix pe buza inferioară. Se încruntă urmând să o preseze cu degetul mare fix pe pielea mea fierbinte. Trasează conturul buzei cu degetul întinzând lichidul propriei-mi dureri pe întreaga-i suprafață. Uit să respir. Un gest atât de rapid, simplu, dar atât de năucitor pentru inima mea zdruncinată.
— Amintirile noastre frumoase, au devenit atât de dureroase la un moment dat, încât am vrut să le uit, dar nu a mers. În loc să privesc un perete plin cu poze, trebuie doar să simt. Cu cât e mai adâncă cicatricea, cu atât amintirea a fost mai frumoasă și mai greu de uitat.
Izbucnesc până când simt cu adevărat acea durere în piept. Nu mă menaja, nu încerca să mintă că totul e bine. Îmi transmitea pe același ton răgușit și calm pe care îl știam, cât rău i-am făcut în tot acest timp în care nu mă interesase niciodată ce lăsasem în urmă.
— Iar asta, continuă indicând spre cicatricea de la ochi. Asta e pedeapsa mea pentru că m-am încăpățânat să nu renunț la tine.
Cu asta, își retrage rapid mâna de pe fața mea ieșind furtunos pe ușă. Trebuia să-i mai verific odată bandajul, dar nu aveam curajul să-l strig. Rămân în același loc, privindu-mi reflexia în oglinda ușor aburindă, semn că a avut timp să facă un duș rapid înainte să-i invadez eu intimitatea. Îmi duc instinctiv degetele pe buza de jos, acolo unde atingerea sa pulsa mai viu ca niciodată. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, era aproape aceiași senzație răvășitoare ca în prima zi când m-am întors.
Când uitase de tot și îmi devorase buzele, sperând să ajungă la suflet și să-l strivească sub talpa pantofului.
Nu durează mult până ca vorbele sale murdare să mă scoată din transă. Atinsese suprafața patului cu spatele și mai mult ca sigur furia și durerea îi clocoteau prin vene. Imediat ce ies din baie și înaintez spre cameră, un sentiment straniu mă oprește în loc. Alaz avea o singură cameră, un singur pat și o canapea prea mică chiar și pentru mine. Nenorocitul, parcă o luase special pentru a forța doi dușmani să împartă un pat!
Exact ca în poveștile alea clișeice care îmi mâncau nopțile.
Am mai împărțit același pat, încerc să mă încurajez singură. Nu se va întâmpla nimic. Nu mă va săruta sau strânge de gât în somn.
