- Știu mai multe de cât crezi, Mara.
Simt cum capul îmi explodează, o stare de nervi combinate cu tristețe mă invadează, cât tupeu are băiatul ăsta.
- Ce ști Andi, ce ști tu?
- Tot, Mara. ( spune el calm)
- Nu ști nimic, ști tu cât am suferit? ( nu mă mai pot controla și încep să îl împing cu putere) ști cât am plâns? Ști tu cât m-a durut? Ce ști Andi? Că viața mea nu mai avea rost? ( încerc să îl împing dar el mă ia în brațe, mă zbat dar în zadar) Dă-mi drumul!
Într-un final mă dau bătută mă las în brațele lui și încep să plâng, simt că aveam nevoie de asta.
- Calmează-te și hai cu mine.
Îmi dă drumul, ceva din mine spune să merg cu el, dar știu că nu e bine.
- Nu vin nicăieri Andi, uită că mai văzut.
Nu apuc să fac niciun pas că mă ia pe sus și mă bagă în mașină, de ce nu mă lasă împace, ce vrea de la mine, încerc să ies din mașină da el e mai rapid și blochează mașina, pornește motorul și pleacă în viteză.
- Andi ești nebun, lasă-mă în pace ce mai vrei?
- Trebuie să discutăm Mara (vocea lui e mai joasă și mai serioasă, nici nu se uită la mine)
- Andi ai turbat? Tu nu înțelegi e prea târziu pentru tot, vrei să mă înnebunești iar, poate de data asta iau o supradoză mai mare sau ce?
La ultimile mele cuvinte privirea i se schimbă cu una destul de nebună și începe să conducă cu viteză de parcă ar fi hipnotizat.
- Andi? ( încep să fiu îngrijorează)
Se uită scurt la mine.
- Puneți centura!
- Nu îmi pun nimic! Nu am ce să pățesc.
Frânează brusc și sunt aproape să dau cu capul de bord dar își pune mâna.
- EȘTI NEBUN???
- Vezi, puteai să dai cu capul.
- Serios? Poate dacă nu ai mai conduce ca un turbat nu aș fi în pericol.
- Scuze. ( se uită blând la mine)
În tot haosul nu am observat când a parcat în fața blocului unde am stat noi doi.
Dacă el crede că urc cu el sus înseamnă că a înnebunit de tot în ultimul an.
- Poți să îți iei gândul ( îmi pun eu mâinele în sân) eu sus nu urc.
Se întoarce cu privirea la mine, de nu ar mai face asta, mă face să mă pierd de fiecare dată când se uită la mine.
- Urci de bună voie sau?
Nu am nici o șansă cu el.
Deschid ușa și cobor din mașină urăsc să îi dau satisfacție și ca să mă răzbun am grijă să trântesc cât pot eu de tare portiera, după care o iau înainte în bloc, îmi întorc privirea la el și îl văd că are un rânjet tâmp pe față.
Urc scările până la etajul 2 și mă blochez în fața ușii noastre, simt cum mă apasă ceva pe inimă, nu trece mult și îl simt cum se oprește lângă mine.
- Timp de un an am plătit și plătesc chiria la apartamentul ăsta, dar din noaptea aia nu am mai intrat în el.
- Ce noapte?
- În care te-am luat inconștientă din pat...
El? El ma luat? Simt cum mi se taie respirația.
- T...u...?
