***Cu 24 de ore în urmă ***
-Andi!!!! Andi mă auzi, te rog deschide ochii, Andi!!
Îmi simt corpul moale, sunt amețită și confuză, totul e în ceață, în jurul meu e sticlă, sânge și Andi care zace inconștient pe locul din stânga, nu înțeleg cum într-o clipă s-a ruinat totul, dacă Andi nu își va reveni voi muri de durere și totul numai din cauza mea, dacă nu aș fi acceptat să îl las să conducă băut totul ar fi stat altfel...
Stau mai bine de o oră în mașina asta nenorocită, am sunat la salvare și nu mai vine odată, îmi este frică că am să-l pierd pe Andi.
***Prezent***
Mă trezesc cu o senzație de greață și cu o durere de cap oribilă, deschid ochii și realizez că sunt în spital, în următoarea secundă îmi aduc aminte de Andi.
Mă ridic brusc și simt cum tot corpul îmi amorțește de durere, îmi arunc privirea și văd o asistentă.
- Unde e Andi?
- Domnișoară stați liniștită acolo, aveți răni destul de grave!
- Doamnă nu auziți unde e Andi?
- Nu vă faceți mai mult rău!
Mă dau jos din pat și mă duc direct să îl caut pe Andi, merg din salon în salon iar la un moment dau de Cami pe hol care plângea, în momentul ăla lumea mea s-a prăbușit, nu cred și nu vreau să cred.
- Cami ce se întâmplă? Unde e Andi? De ce plângi?
- Mara du-te înapoi în salon!
- Cami fi sinceră, ce s-a întâmplat cu Andi?
Îl văd pe Ștefan că iese dintr-un salon și îmi dau seama ca acolo e și Andi, nu mă gândesc de două ori și mă duc direct la el.
- Mara nuuu!
Și într-un final îl văd, îi văd chipul alb, ochii lui superbi, inima mea pentru un moment s-a oprit după și pentru o secundă am murit după am înviat, când i-am văzut sclipirea din ochii m-am liniștit, se uita confuz la mine, m-am aruncat direct în brațele lui și am început să plâng.
Mi-am ridicat privirea la Ștefan și Cami care aveau ochii înlăcrimați.
- Ce aveți mă, nu vedeți că e bine? E viu!
- Mara...
- Nu te supăra, te dai de pe mine?
- Scuze iubire.
- Iubire? ( Andi se uită la mine foarte confuz)
- Andi, iartă-mă că te-am ținut așa, sunt pregătită să o luăm de la capăt.
- Iartă-mă, dar eu nu știu cine ești.
Mă uit la el debusolată, nu înțeleg ce glumă proastă e asta...
- Ha, ha, ești foarte amuzant.
- Nu glumesc, nu știu cine ești.
Mă uit la Ștefan și Cami care stau îngrijorați și se uită la noi, iar eu nu știu dacă el chiar vorbește serios, inima mea nu mai poate atâtea șocuri.
- Tu acum vorbești serios? Chiar nu ști cine sunt?
- Bine... Știu cine ești Mara, vi pe la curse cu Lidia nu?
- Andi, ce îți aduci tu aminte?
- Nu știu sunt foarte confuz acum, dar nu înțeleg de ce mi-ai zis iubitule...
- Mara, Andi ar trebuie să se odihnească, hai să îl lăsăm puțin. ( Ștefan mă ia de mână și mă trage de lângă Andi)
Mă mai uit odată la Andi, totul este foarte neclar pentru mine, își aduce aminte de mine dar în același timp nu își aduce aminte, cum vine asta?
Nu știu cum să mă simt, fericită că Andi e bine sau tristă că nu mă știe în totalitate...
Ieșim toți 3 din salon și îmi vine să distrug tot spitalul ăsta.
- Deci ca să înțeleg, Andi nu își aduce aminte că mă iubește?
- Nu, Mara, am vorbit cu doctorul e ceva de moment, de la lovitura de la cap, Andi, a uitat ultimii șase ani, asta ne-am dat seama din întrebările puse, iar doctorul ma rugat să îl lăsăm pe el să își amintească totul, e într-o stare instabilă, din urma accidentului a suferit mai multe traume...
- Da deci el nu își aduce aminte că ma iubit sau că mă iubeș...te...
Toate cele auzite au fost atât de dure, durerea e peste tot, ma acaparat cu totul, am durere fizică și sufletească, deși pe cea fizică nu o simt mai deloc, ce ar trebui eu să fac acum?
Uneori, ar trebuie să profităm de prezent, să ne iubim, să ne pupăm, să ne îmbrățișăm, să ne ascultăm, să fim acolo unii pentru alții, lași lucrurile de pe o zi pe alta și de fapt următoarea zi nu mai există...
Aleg să plec de lângă Cami și Ștefan într-un loc în care să fiu singură, deodată a început să mi se facă foarte frig, să mă doară tot corpul mult mai tare, aș vrea să plâng dar pare că nu am lacrimii să fac asta, mă duc la baie și mă privesc în oglindă, acum câteva ore îmi plăcea ce vedeam, acum... sunt plină de răni, mă uit la corpul meu rănit, dar cea mai mare rană nu se vede dar doare cel mai tare.
Dau drumul la robinet și îmi clătesc ochii, mă uit iar în oglindă dar nu văd nimic diferit...ies din baie și mă duc în salonul meu, mă întind în pat și trag pătura peste mine.
De ce e nevoie mereu de lacrimii în iubire? E o pedeapsă de la viață, sau... nici nu știu cum să iau tot ce se întâmplă, e atât de greu, e mult mai rău decât un coșmar... nu pot să înțeleg ce se întâmplă.
- Mara, ești ok? ( o aud pe Cami)
Dau pătura la o parte și mă uit la fățuca ei îngrijorată.
- Nu știu cum sunt, nu știu nimic... nu pot să îmi descifrez sentimentele.
- Mara, e ceva de moment, e normal, a suferit un șoc... eu nu înțeleg de ați plecat cu mașina.
- Ști foarte bine sau poate nu știi, dar Andi e foarte încăpățânat, am crezut că vom pleca direct acasă de la petrecere, dar el a vrut să se dea mare șofer... și uite unde am ajuns.
- Își va reveni, ai să vezi.
- Și dacă nu mă mai iubește defapt Cami, pentru că dacă amintirii nu mai are trebuia să aibă sentimente nu? Să simtă ceva când mă vede.
- Exagerezi, ați avut un accident Mara, tu ai văzut cum arată? Cum arăți? Ia-le și tu pe rând stai să mai treacă zile, poate chiar dacă nu își amintește, fac și eu ca tine, dacă te iubește, va știi ce simte pentru tine.
- Ai dreptate și tu, dar e aiurea știi?
- Eu te cred, da ai și tu puțină răbdare, pune și fă-te bine, că nu ești, ai plecat din salon ca o nebună... și tu ai fost în accidentul ăla Mara.
- Ok, o să mă pun să dorm puțin, am nevoie de asta.
- Bine, eu o să mă duc la Ștefan, dacă ai nevoie de ceva sună.
Cami îmi dă o îmbrățișare și pleacă, o să îi ascult sfatul și o să mă odihnesc, oricum încep să simt durerile de parca aș face accidentul în fiecare moment în care mă mișc.
Mâine va fi o nouă zi.
