POWER [FINALIZATA]

𝑇𝑒 𝑣𝑎𝑑 𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑙𝑡𝑢𝑟𝑖

Este inexplicabil cum poate o cafea ,care are gust la cafea sa te trezească din cel mai urât vis.
După ce am vorbit cu mama,am dormit buștean,dar e ca și cum mintea se gândea doar la ceva sau mai precis la cineva.
Și țin atât de bine visul încât îl pot retrăi la nesfârșit.
Am visat cum eram într-un loc întunecat,atât de întunecat încât nici nu puteam vedea spre ce fugeam. Până când m-am izbit de cineva,
iar un licăr de lumină s-a aprins din pieptul corpului de care ma izbisem. M-am trezit în momentul în care i-am văzut fața perfectă a lui Tristan.
-Ma scuzi,trebuie sa fi Carmen,nu?
Întrebarea m-a trezit din gânduri.
Ma uit mai atent la cine mi-a pus întrebarea.
Era o femeie subtirica cu părul cârlionțat și avea ceva asemănător cu Tristan,poate sunt paranoica.
Își șterge ochelarii pe tivul rochiei și ii pune la loc . Oare există vreun cod vestimentar?
Port o pereche de pantaloni crem,o cămașă pe care de abia am putut sa o calc,ba chiar i-am pus și cravată și o veste pe care am luat-o din primii banii făcuți de mine.
-Esti sau nu?întreabă femeia.
-Da,eu sunt,ma scuzați...
-Exact cu mi te a descris fiul meu,tânără și frumoasă,bun, Carmen te voi conduce până la biroul tău,spune ea luând o gura dintr-o cana de cafea.
Tânără și frumoasă?
Ma holbez la ea . Pur și simplu simt cum îmi explodează capul.
Ea oftează și ma trage de mână.
-Dumneavoastră ce rol aveți aici?întreb în timp ce încerc sa țin ritmul cu ea.
-Sunt mama directorului,pot fi c-am ce vreau,
frumușel directorul,nu?ma inghionteste ea.
Nu spun nimic. Cred ca cineva mi-a cusut buzele.
-Oh haide! Aveți c-am aceiași vârstă,câți ani ai?
-Nouăsprezece ani.
Încercarea ei de a ma combina cu fiul ei ma amuza,sincer nu știu cum poți trăi cu ea o viață întreagă,am obosit mental deja.
-Perfect! Tristan are douăzeci și unul,ce mai aștepți?
Deschide în sfârșit ușa și simt cum sunt aproape de libertate.
- Nu cred ca cineva ca el s-ar uita la mine în primul rând,în al doilea rând nu suntem făcuți unul pentru altul,spun în timp ce intru pe ușă înaintea ea.
O mulțime de ochi se uita la mine.
Am prins rădăcini în podea și cred ca singura soluție de a ma lua de aici este sa ma taie de tot.
Trag aer în piept și spun:
-Bună! Sunt nouă voastră colegă,Carmen Alfred,îmi puteți zice Carmen,evident.
Am mii de emoții și simt cum mi se face rău.
Ma duc la fiecare în parte pentru a face cunoștință și simt cum îmi tremură piciorele.
Aud multe nume.
Kate,Mary, Helen,Nathan,Lawrence, Britney.
Tot ce am putut reține.
Cu timpul le voi învăța,sper.
-Bun,acum,urmează-mă!spune mama lui Tristan.
Ma conduce prin mulțimea de birouri,fiecare pregătit pentru fiecare persoană .
Încăperea este de culoare crem și ma gândesc cum ar fi sa fiu un cameleon sa ma camuflez ,departe de privirile celorlalți.
Vad câteva imprimante,câteva rafturi de cărți vechi și un dulap etajat cu dosare,peste o sută.
-Sunt Lily,în caz ca am uitat sa menționez asta.
Dau din cap .
Locul ăsta este splendid.
-Bun,ăsta este biroul tău,are multe sertare,nu știu de ce ,dar nu strică,mult noroc!
-Mulțumesc!
Dar ma adresez aerului, deja Lily a plecat spre ușă în pași mari.
Oftez și ma uit la propriul meu birou.
Este penultimul,iar lumina de la soare îmi vine din față,ceea ce este perfect.
Am un mic panou în față pentru a oprii lumina sau a oprii chiar și privirile insistente.
Ma așez la scaun și observ foi noi gata sa fie pline de cuvinte. Cerneală proaspătă,mult mai bună decât cea de acasă,am până și creioane într-un pahar din plastic . Cea ce ma uimește este spațiul personal pe care îl am pe birou încât sa am și un computer. Nu am avut niciodată așa ceva,dar asta nu înseamnă că nu știu să-l folosesc,deobicei aveam la liceu o oră speciala pentru a ne învața mai multe despre tehnologia moderna.
Îmi așez geanta pe spătarul scaunului și îmi prind părul într-un mic coc,lansând restul părului liber. Nu am avut niciodată par lung,mi se pare o povară să-l pieptăn și să-l aranjez.
Am de scris o carte.
E multă muncă,nici măcar nu știu de unde să încep. Ma uit într-un sertar și observ mai multă cerneală și creioane.
În următorul sertar se află mai multă hârtie,
ba chiar și niște bilețele de care ma pot folosi pentru a scrie personajele și câteva caracteristici ale acestora.
Este uimitor locul ăsta.
-Sunt Kate,știu cum este în prima zi,e c-am greu sa reții atâtea nume,spune o fată a cărui birou se află lângă al meu,ultimul.
Are pielea măslinie și ochii de aceiași culoare ca parul ei,negri.
-Incantata! Nu te supăra,câți ani ai?întreb.
-Douăzeci și patru,ma bucur ca nu mai sunt cea mai tânără de aici,sincer mi ai făcut o favoare,spune ea zâmbind.
De când contează anii așa mult?
Ii întorc și eu un zâmbet și ma întorc la treabă.
Ma întreb dacă un om în vârstă poate juca șotron la fel ca un copil tânăr și plin de energie. Sunt sigură ca da,dar diferența dintre ei doi ar fi ca omul în vârstă ar fi criticat și ar fi motiv de râs,poate chiar l-ar crede nebun.
Asta ma întristează.