DEATH: NOPȚILE ASASINULUI

17. Când mecanica devine... personală

Death își încetinește brusc pașii, iar aerul din jur pare să se răcească odată cu el. Îl văd oprindu-se, spatele îi este încordat ca unei fiare ce simte prada înainte să o vadă. Ridică ușor capul, iar linia maxilarului său se conturează în argintul palid al lunii. Nu-i pot vedea ochii - întunericul îi înghite, ascunzându-i expresia - dar nu am nevoie. Totul în felul în care își înclină ușor capul îmi spune că analizează, că ascultă, că știe.

Apoi, fără un cuvânt, își schimbă direcția.

Îl urmez fără să ezit, deși fiecare fibră din corp îmi spune că fugim dintr-un pericol direct spre altul. Inima îmi bate atât de tare încât îmi simt pulsul în tâmple, iar fiecare pas este un efort împotriva solului moale, care îmi înghite gleznele. Fără drum asfaltat, fără locuri în care să ne pierdem urma. Suntem expuși.

Apoi terenul se frânge brusc într-un canal de irigație. Apa curge leneș, tulbure, neagră sub lumina lunii. Un miros greu se ridică din adâncurile ei - pământ reavăn, vegetație putrezită, un iz acru de apă stătută. Îmi simt stomacul strângându-se instinctiv.

Death nu ezită.

Își lasă greutatea în față, se apleacă și se scufundă în apă până la umeri. Nici măcar nu schițează vreo urmă de dezgust. Pielea udă îi strălucește o fracțiune de secundă înainte ca umbrele să-l înghită din nou. Își ridică ușor capul spre mine, iar de data asta ochii lui par să fie acolo, nevăzuți, dar prezenți, străpungând întunericul.

— Intră.

Tonul lui este neutru, dar nu-i nevoie de forță în vocea lui ca să știu că nu acceptă refuzuri.

Îmi cobor privirea spre noroiul care îmi acoperă deja picioarele, apoi spre suprafața apei, atât de neagră încât pare o gaură fără fund. Simt un fior rece pe șira spinării.

— Este scârbos, șoptesc, cu gura uscată.

Death își trece o mână prin păr, îndreptându-și gluga udă peste cap. Tace pentru o clipă. Apoi își îngustează ușor ochii, iar ceea ce spune în continuare face ca greața să mi se transforme în frică.

— Știi ce este mai scârbos? Un câine de urmărire care te sfâșie după ce te-a găsit. Trebuie să ne pierdem mirosul, iar pentru moment aceasta este singura soluție.

Mi se face pielea de găină.

Este altceva acolo, ceva care îmi ridică fiecare fir de păr de pe corp. Fac un pas înainte. Apa mi se încolăcește rece în jurul gleznelor, lipindu-se de mine.

— Super, exact cum mi-am imaginat noaptea asta, mormăi. Un film bun? Biscuiți cu ciocolată? Nu. Baie de noapte într-un canal infect? Perfect.

Death scoate un oftat scurt, aproape un râs. Aproape. Mai fac un pas. Apa îmi ajunge la genunchi, apoi la coapse. Este frig, mult prea frig.

— Mișcă-te, spune Death, cu tonul cuiva care a obosit să privească.

— Încerc! Dar corpul meu are instincte de supraviețuire și tu vrei să le ignor!

Încă un pas. Apa îmi ajunge la piept, hainele mi se lipesc de corp și totul în mine urlă să ies naibii de aici.

— Poți să nu te mai gândești la asta?

— Realizezi ceea ce îmi ceri?! Vrei să intru cu totul în apa asta infectă și să mă prefac că nu miroase a moarte?

— Exact.

Strâng din dinți și fac ultimul pas. Apa mă înghite, iar suflul mi se taie. Panica mă lovește brusc, ca un fulger pe șira spinării. Nu este bine. Nu-i bine deloc. Apoi simt ceva alunecând pe lângă piciorul meu.