DEATH: NOPȚILE ASASINULUI

Cap 14. Greșelile atrag moartea

Dacă Esmeralda nu era aici, acum aș fi traversat tunelul înapoi spre Mexic, fără să mă uit peste umăr. Nu că aș fugi - eu nu fug de probleme atât de ușor - dar uneori, cea mai inteligentă mișcare este să știi când să lași în urmă un haos inutil. Iar haosul ăsta? Depășește cu mult toleranța mea pentru surprize. O misiune care începe prost rareori se îndreaptă pe parcurs. Șase cadavre în plus, nicio mașină, urmele mele presărate prin tunel și prin clădirea alăturată ca un traseu turistic pentru criminaliști... Penibil, parcă n-aș fi eu.

Și totuși, uite-mă aici - plantat în mijlocul nimicului, sperând că nimeni n-a fost destul de atent încât să audă cele două focuri trase mai devreme. În plus, trebuie să păstrez aparențele în fața Esmeraldei, ca și cum totul merge conform planului. Fără urmă de frustrare, fără iritare, fără să par afectat. De parcă nu m-aș simți deja suficient de idiot că pastila pe care am luat-o să-mi clarifice mintea n-a făcut decât s-o îngroape mai tare în ceață.

Pastila mă face mai puțin afectat emoțional? Habar n-am. Este un avantaj? Să vedem... risc să fiu arestat, dar măcar nu fac hipertensiune.

— Acum ce facem?

O foarte bună întrebare. Continuăm pe jos? Așteptăm să apară cineva care să curețe mizeria asta? Sau ne întoarcem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

— Avem nevoie de o mașină, subliniez un lucru destul de evident.

— Tipul ăla a venit pe jos?

Mă uit la Esmeralda și, pentru o clipă, îmi vine să-mi dau singur o palmă. Cum de mi-a scăpat asta? Evident, omul ăla a ajuns aici cumva, dar este o decizie inteligentă să-i folosesc mașina? Conform hărții pe care am analizat-o toată dimineața, nu există locuri convenabile unde aș putea scăpa rapid de ea. În plus, șase oameni nu dispar fără urmă și fără să atragă atenția. Dacă cineva le va raporta dispariția, mașina lor va fi primul lucru pe care îl vor căuta. 

Mă îndrept spre poartă, atent să rămân invizibil și cu simțurile în alertă, în cazul în care cineva apare pe neașteptate. Zona este abandonată - doar ruinele unei foste fabrici de mobilă, mormane de resturi și tăcere. În teorie, n-ar trebui să fie nimeni pe aici. Dar teoria rar supraviețuiește contactului cu realitatea. În cele din urmă, observ o mașină parcată la câțiva pași de poartă. Dau jos lanțul pus mai mult de formă - probabil rupt de băieți acum câteva ore - și mă îndrept spre vehicul. Un BMW obosit, mai bătrân decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc. Mă uit înăuntru, iar lumina slabă a străzii îmi dezvăluie un detaliu promițător: frâna de mână nu este trasă.Bingo!

Acum tot ce trebuie să facem este să împingem rabla asta prin mormanele de dărâmături de pe proprietatea familiei Esmeraldei, încercând să nu atragem atenția și, ideal, fără să ne rupem gleznele pe bucățile de beton și lemn putrezit.

Apoi, când în sfârșit ne punem  în mișcare, urmează partea cea mai distractivă: îl sun pe Jeshua. Nu pentru că am nevoie de sfaturi - dacă ajungeam să-mi iau lecții de la el, era cazul să mă pensionez - ci pentru că situația s-a dus atât de tare pe apa sâmbetei încât vreau să-i pasez măcar o parte din rahat. Dacă tot urmează să fiu târât în consecințe, măcar să am un partener de suferință. Și, cel mai important, dacă cineva trebuie să răspundă pentru toată porcăria asta mai târziu, vreau să mă asigur că nu sunt singurul. Jeshua este fratele Esmeraldei - își asumă sau nu, o să-l trag în mocirlă cu mine. Fair-play.

— Trebuie să împingem mașina acolo de unde am venit noi. Mă ajuți?

— Ce s-a întâmplat cu Pot ridica greutăți de trei ori mai grele decât tine ?