l-am alungat de două ori, tăcut,
pe cel ce m-a iubit și m-a crezut.
cu inima tremurândă, l-am respins,
deși în mine dorul lui s-a prins.
cu ochii reci de frică, nu de ură,
i-am pus iubirea-n brațe ca pe-o gură
de foc ce arde dar n-o pot sorbi —
mă mistuiam de dor dar nu știam a-i fi.
acum e liniște între noi,
nici „bună", nici vreo umbră-n doi.
nu-l mai aud, nu-l mai zăresc,
dar tot în el mă regăsesc.
deși l-am pierdut greșind,
încă-l aștept. încă-l cuprind.
și poate... poate va veni,
să fim ce n-am știut a fi.
