Ruleta rusească

X: Răzbunare

Zorii zilei nu au întârziat să-mi reamintească că azi mă întorc în celulă. În alt rol, desigur. Uniforma obligatorie mă aștepta, comodă și elegantă. Singurul lucru pe care nu îl puteam găsi era cravata aia care îmi dădea un aer sofisticat. Am scotocit prin sertare fără niciun rezultat și eram pe punctul de-a renunța, când am observat o urmă de luciu metalic ascunsă bine într-un sertar. Cătușe. Ultimul locatar fusese un pervers, se pare. Le-am luat totuși, plănuind un act oarecum inocent. Am abandonat cravata, conștientă că nu mai am timp.

Dimitrie mi-a făcut totuși hatârul de-a mă duce până la complexul de celule de sub pământ. Nu a scos o vorbă tot drumul, însă nu-și putea șterge rânjetul vinovat de pe față. Îi plăcea foarte mult reputația de crai de Curtea Veche, dar cu siguranță îi plăcea și mai mult să o arunce în fața oamenilor, în special când e vorba de mine. Păcat că are nevoie de mai mult pentru a mă mișca în vreun fel. Când am ajuns mi-a făcut semn să-l urmez, fără să articuleze un ordin propriu-zis. Chiar așa de lipsit de vlagă l-a lăsat Tatinel?

Pe măsură ce ne apropriam de biroul lui improvizat, noii mei colegi îl salutau respectos, fără ca el să le răspundă cumva. Am reținut aspectul, voi avea nevoie de el pentru micuțul monolog pe care îl pregătisem. Când ușa metalică s-a închis în urma noastră am avut fiecare detaliu planificat.

- Prima ta zi de lucru. Emoționant, nu? întreabă el plictisit și detașat.

- Nu chiar. A spus Kemal ceva despre ce ar trebui să fac. În primul rând, ar trebui să mă reinventez. Să o omor pe vechea Aleksandrina Kozlov.

- Ceva de genu.

- Ce s-a întâmplat cu subtilitățile? Prea obosit pentru mesaje subliminale și manipulare?

- Te las pe tine să jonglezi cu ele azi. Pari... îndârjită.

- Sunt. Cred că e în interesul tău să mă ajuți să scap de vechile mele lecții de morală, pentru a-mi valorifica potențialul. M-ai putea ajuta cu ceva simplu. Ceva ce o va omorî pe vechea Kovlov.

Nici măcar nu s-a ostenit să dea un răspuns. A ridicat doar dezinteresat din sprâncene. Aerul ăsta de nonșalant mă călca pe nervi mai mult decât cel de crai. Îmi punea bețe în roate, mi-ar fi fost mai ușor să-mi duc planul la final cu atitudinea lui obișnuită în aproprierea mea. În acest moment mi-aș fi dorit să fiu la fel ca el, la fel de dezinteresat, să am la îndemână seducția. Am încercat să par cât mai atractivă, știind că urmează să forțez o limită mult prea mult. Totuși, dacă mișcarea îmi iese, și este un mare dacă, o să-mi arăt potențialul, o să câștig ceva ce simt că nu am pe deplin: respect. Așa că m-am oprit din planificat și desplanificat și am acționat: l-am sărutat destul de timid încât să își dea seama că e încă nesigura Aleksandrina Kozlov, dar suficient de înfocat încât să fie atras în jocul meu. M-am mișcat repede și în următoarea secundă l-am imobilizat cu perechea de cătușe de scaun. M-am depărtat de el, privindu-i chipul, care trecea de la uimire spre realizare, urmând probabil furia. Mi-am luat o postură dominantă, pregătindu-mă de a doua mea parte a rolului.

- Când ești tu cel înlănțuit, metaforic și nu doar metaforic, parcă nu ți-se mai potrivesc toate rolurile ca o mănușă, ă? îl întreb pe un ton care păstra o urmă de resentiment.

- Acum ce urmează? Mă dezbraci, metaforic și nu doar metaforic? spune el, întorcându-se la atitudinea de jucător, și zâmbind, desigur.

- Unele lucruri sunt mai metaforice decât altele. Nu am de gând să te dezbrac de secrete, vreau doar să-ți servesc o felie din noua și îmbunătățita Aleksandrina.

M-am apropriat de el, furându-i aerul. Probabil era prea ocupat să pregătească o replică când pumnul meu l-a lovit în coaste, astfel încât lovitura a fost neașteptată. Pe următorii poate că îi aștepta, dar nu putea face nimic în privința lor. Când m-am plictisit de el, avea nasul spart și i-se formau vânătăi colorate pe mare parte din corp. Nu scosese niciun cuvânt, ba chiar eram sigură că nu încetase nicio clipă să zâmbească.

- Știam eu că ai potențial, spuse el după ce îi eliberai. Doar cineva destul de prost sau destul de curajos ar face asta, iar tu le ai pe ambele în mod egal. Nu știu ce ai vrut să demonstrezi cu asta, dar să spunem că ai reușit.

- Nu știam că te atrage masochismul. Trebuia să-mi spui dinainte, te-aș fi aranjat frumos.

- Sunt dispus, dacă și tu ești. Fără haine data viitoare, poate înveți ceva.

Am tăcut, era imposibil să întorci o vorbă lui Dimitrie fără să primești un răspuns de două ori mai rău. L-am ajutat să se ridice și l-am însoțit spre celulă. În dreptul ei, un gardian i-a dat șefului său pistolul cu care urma să jucăm ruleta rusească. Era sadic să-i țină pe toți aici, doar pentru ai măcelări pe rând cu un pistol vechi, când eram amândoi înarmați cu amortizoare. Puteam să curățăm celula în câteva minute, în tăcere. Nu îmi plăcea ideea de-ai vedea din nou, iar gândul că sora mea era singură printre sălbaticii ăștia nu mă ajuta prea mult. Cu toate aceastea, am intrat după Dimitrie și am așteptat să se alinieze, așa cum fac de-obicei.

S-au aliniat în fața noastră, iar micuța Polina se pusese în fața mea, cu ochii în pământ. Mi-ar fi plăcut să-i lase acolo, pentru că am văzut doar ură în privirea ei când i-a ridicat spre mine. Îmi ardea conștința, așa că am întors capul. În zadar, peste tot mă priveau cu aceeași ură fără margini.

- Ai ajuns să fi o javră la fel ca el, șopti cea din fața mea. Sper să-ți fii dat bani pentru că te-ai culcat cu el. Am auzit că târfele primesc bani pentru deranj...

- Polina! o întrerup. Cum poți crede asta? Eu te-am îngrijit, ți-am dat mâncare...

- Și m-ai aruncat aici! M-ai lăsat să mor! Sper că ți-a plăcut pâinea pe care ți-a dat-o stăpânul tău, cățeauo! scuipă ea.

- Bine... Eu sunt târfa, cățeaua, nu? Îți dai seama că dacă nu aș fii luptat pentru tine, nu doar eu aș fi fost târfa. Ți-a plăcut cumva cum te-au atins oamenii ăștia acum câteva zile? Ți-ar fi plăcut să pățești asta în fiecare noapte pentru o fărâmă de pâine? Crezi că toate fetițele au avut surori iscusite în luptă și că toate au avut șansa să meargă la școală sau măcar un acoperiș deasupra capului?

Nu a avut ce să spună, dar tonurile ridicate au atras atenția asupra noastră. Era unul dintre acele câteva momente în care Dimitrie nu zâmbea. Propria mea soră se întorsese împotriva mea peste noapte, iar restul oamenilor mă priveau ca pe Dimitrie. Deci nu aveam niciun motiv să pretind că nu sunt eu sau că mă interesează soarta lor mizerabilă. Am scos pistolul și l-am îndreptat spre cea care îmi fusese cândva soră.

- Acum ce sunt? O cățea cu un pistol. Ai vrea să fi omorâtă de o cățea cu un pistol? o întreb rece.

- N-ai putea... Nu ești în stare să apeși pe trăgaci! Și nu îmi vorbi mie de meritele tale, știu că ție și ambiției tale prostești i-se datoreză celula asta. Sper să te lase borțoasă și să mori când naști! Dacă există un Dumnezeu, poate ticălosul pe care îl aduci pe lume o să moară de asemenea!

Am încărcat arma, dar o mână fermă m-a oprit să apăs pe trăgaci. Dimitrie încerca să-mi spună că fac o prostie, probabil. Nici eu nu mă recunoșteam, amenințam un copil pentru câteva vorbe pe care nu aș fi dat doi bani dacă încă eram în Podolsk. Nu am lăsat arma de-o parte, doar am întors-o spre femeia care țipase îngrozitor și care începuse ura mea pentru oamenii de aici. Am apăsat pe trăgaci și am privit cum glonțul îi străpunge inima, lăsând o pată roșie pe zdrențele albe, murdare. Nici nu gândisem prea mult acțiunea, dar nu îmi părea rău, oricum avea să moară. Jocul nu a început azi, Dimitrie avea deja o moarte, așa că ne-am îndreptat spre ieșire. M-am oprit în prag și am luat o decizie la nervi, pe care nu am regretat-o niciodată. I-am înfipt soră-mii un glonț de rămas-bun, între ochi. Se pare că eram talentată.