Ruleta rusească

II : "Moscova"

- Kozlov? Ai vrut să mă întrebi ceva...

Mi-era rușine să-i adresez acum întrebarea pe care o gândisem acum câteva secunde. Nu puteam să-i cer bani, ar fi umilitor pentru mine. Mai aveam ceva bani puși de-o parte, poate voi avea mai mult noroc mâine-seară.

- Da, doream să vă întreb de ce ați ales numele "Vegas" pentru lanțul dvs. de cazinouri...

Desigur, genul de întrebare stupidă care ascunde adevarata mea intenție.

- Două lucruri, Kozlov. Primul, minți. Nu asta era întrebarea ta la început. Ai vrut să-mi adresezi o întrebare înainte să afli cum mă numesc și cine sunt, și ai părut foarte surprinsă când ai aflat că sunt Dimitrie Izmailov, așa că sunt curios ce încerci să ascunzi. Al doilea, nu vreau să mă iei cu "dvs" și cu alte semne de politețe. Nu sunt chiar așa de bătrân, însa sunt sigur ca știai și asta. Rândul meu să pun întrebările: Ce ascunzi de fapt, Kozlov?

În timp ce a rostit toate astea a rămas complet indiferent, conducând mai departe. Îmi dibuise prea ușor minciuna, de parcă ar fi fost atent la mine, când de fapt nici măcar nu-mi aruncase vreo privire de când mă urcasem în mașina lui.

- Bine. Te-am mințit pentru că am realizat că întrebarea originală nu are sens în situația aceasta.

- Nu trebuie să-ți fie rușine cu ceea ce gândești, Kozlov.

- De fapt, trebuie să fiu foarte vigilentă. Nu știu nimic despre tine, iar viața mea este în mâinile tale. Un lucru greșit sau o vorbă nelalocul ei și mă voi trezi mâine dimineață îngropată la 7 metri sub pământ cu beregata tăiată, iar ție nu-ți va cere nimeni socoteală pentru că începând de acum sunt proprietatea ta pe timp nedeterminat. Și cel mai rău este că sunt într-o mașină străină, fără niciun indiciu încotro mă îndrept în timp ce Polina...

Am tăcut din gura, dându-mi seama că făceam o greșala pe care nu o voi mai putea îndrepta. Era de ajuns că mă avea la mână, nu trebuia să-i dau detalii despre mine și despre familia mea. Am văzut cum zâmbea, și am reușit în sfârsit să-i vad chipul. Avea trăsături frumoase, masculine, și un par negru, lung, care îi dădea un aer ștrengăresc. Chiar era un bărbat foarte atrăgator, dar eu ar trebui să fiu ultima care să observe.

- Kozlov, te pricepi de minune la acest subiect, și se pare că nu e prima oara când ești într-o astfel de situație. A, și cine spuneai că e Polina? Fără minciuni.

- Sora mea de doar 10 ani...

- Și ai lăsat-o singură? Cred că nu e nevoie să-mi mai ascund intenția, așa că voi fi direct. Tu, draga mea Kozlov, nu te vei mai întoarce aici. Vii cu mine la Moscova. Sper doar că sora ta se va descurca singură...

Nu-mi puteam crede urechilor. Polina va trebui să se descurce singură de-acum. Mâine-dimineață mă va aștepta, iar eu nu voi fi acolo să-i pregătesc micul-dejun și s-o duc la școală. Va fi atat de speriată!

- Nu intelegi, îi spun eu încercând să par calmă, și totusi lacrimile își făceau loc spre obrajii mei. Nu vreau ca Polina să obțină banii așa cum am făcut eu... O să moară, nu e îndeajuns de puternică pentru lumea mea. Cum ar putea o fată care își pleacă capul când e făcută "neascultatoare" să suporte jignirile care îmi sunt aduse zilnic? Ai văzut destul de bine astă-seară cum mă tratau oamenii fiindcă venisem într-un loc în care nu am mai călcat de mult timp...

- Atunci ce căutai acolo, Kozlov? Îmi pari o fata desteapta. De ce ai merge într-un astfel de loc? spune el, aproape fără emoție, priviind în continuare autostrada.

- De parcă nu ști! spun eu slobozind un hohot de râs dement. Banii! E evident că aveam nevoie de bani.

- Ai menționat că nu ai călcat pe-acolo de mult timp. Înseamnă că ai găsit o altă sursă de venit.

- De ce te interesează atât de mult viața mea? Chiar mori de nerăbdare să afli de ce o fraieră ca mine a ajuns în situația asta?

I-am spus povestea mea, începând cu moartea mamei și luptele pe stradă, și încheind cu datoria imensă pe care o aveam de plătit pentru viața mea. Dimitrie a zâmbit pe tot parcursul relatării mele, apoi am ajuns să râdem împreună de ispravile mele din timpul luptelor, care nu erau puține. La final, Dimitrie mi-a spus:

- Stai linistită, nu o să mai ai nevoie de bani în locul unde mergem.

Am observat o ușoară schimbare de ton în vocea lui, iar zâmbetul i-a pierit pentru o clipă. Și-a revenit repede însă, zâmbind parcă mai larg.

A continuat să conducă în liniște, iar eu am ațipit la un moment dat, știind că drumul până la Moscova era foarte lung. M-am trezit cu o durere puternică de gât din cauza poziției incomode. Era dimineță, iar eu eram singură în mașină. Aceasta era parcată departe de oraș pe un câmp cu flori mărunte, albastre. L-am vazut pe Dimitrie puțin mai departe, am deschis portiera și m-am îndreptat spre el. Nu avea niciun sens să încerc să scap de el. Chiar dacă reușeam să-l pun la pământ și dacă el se presupune că nu are niciun om care să-i păzească spatele - ceea ce mă îndoiesc - tot aș rămâne singură într-un oraș așa de mare ca Moscova. Dacă eram în Moscova... Nu aveam de unde ști că nu mă mințise. M-ar fi putut droga în timp ce dormeam și acum puteam fi în celălalt capat al lumii. O perspectivă înfricoșătoare și totuși tentantă.

- Kozlov! Vino odată! spune Dimitrie zâmbind plin de căldură.

- Nu aveam de gând să fug, îi răspund eu întorcându-i zâmbetul și îndreptându-mă spre el.

- Ești prea deșteaptă pentru asta, nu-i așa?

- Probabil. Totuși, sunt aici, deci istețimea mea ar trebui pusă sub semnul întrebării.

- După tine, Kozlov, spune el, arătându-mi o groapă care fusese acoperită cu un capac de canal.

Sar în groapă cu încredere. De ce eram așa încrezătoare nu pot să-mi explic. Eram dusă sub pământ de o persoană care avea drepturi depline asupra mea. Groapa era mai adânca decât îmi închipuisem, dezechilibrându-mă la impactul cu solul. Ziua proastă în care am ales să port tocuri. Dimitrie coboară la câteva minute după mine.

- Nu e chiar genul de palat în care mă gândeam că locuiește cineva ca tine.

- O, dar nu eu locuiesc aici, spune el, cu nelipsitul zâmbet.

În timp ce procesam atent fiecare cuvânt doi oameni solizi îmbrăcați în negru m-au luat pe sus, afundându-mă în bezna tunelului. Nu am țipat, nici nu m-am zbătut. Am privit doar ochii lui Dimitrie urmărindu-mă din ce în ce mai încet, până când și aceștia s-au estompat în întuneric.