Ruleta rusească

III : Celula

Cei doi paznici m-au aruncat într-o celulă. Mi-am aruncat privirea în jurul meu. Nu era nicio fereastră, sau vreo piesă de mobilier. După ce ochii mi s-au obișnuit cu întunericul am putut observa șase persoane în celulă. Însă când am văzut-o pe cea de-a șaptea apropiindu-se de mine cu lacrimi în ochi mi-am mușcat buza pentru a-mi opri țipătul care îmi stătea în gât. Polina! Scumpa mea Poli era în celula asta mizerabilă. Am luat-o în brațe și mi-am întors privirea spre Dimitrie, vina punând stăpânire pe mine. El continua să zâmbească.

- Îmi plac dramele foarte mult, draga mea Kozlov. În special dramele de familie. Nu o lua personal, așa a fost să fie.

- Sa nu o iau personal? îi răspund eu cu lacrimi în ochi. Înțeleg de ce sunt aici, dar Polina nu este proprietatea ta. Poate că m-ai câștigat la poker și ai un cuvânt de spus în privința vieții mele însă nu ai dreptul să-mi implici sora în asta!

- Credeam că îți fac o favoare. Mi-ai spus că nu vrei să ajungă ca tine, nu? Nu va ajunge. Acum e aici, cu tine.

Avea oarecum dreptate. Dar de ce se juca în felul ăsta cu sentimentele mele? Și ce dracu' are de gând să facă? I-am dat drumul Polinei și am rugat-o să-mi spună ce i-se întâmplase.

- Plecasei în noaptea aia, iar eu nu puteam să dorm. Te-am așteptat, iar după vreo oră au venit niște oameni. Au spus că vor să mă ducă la tine și m-au invitat să urc în mașina lor. Credeam că ai câștigat și că i-ai trimis să mă aducă la tine fiindcă ai vrut să-mi faci o surpriză... Am fost atât de proastă! Am observat curând că ieșisem din Podolsk, dar am tăcut din gură. Știam că erau niște oameni răi și era inutil să încerc să scap. Am ripostat totuși când m-au dus pe camp și au încercat să mă arunce în groapă.

- Te-au aruncat în groapă? o întreb eu mirată de cruzimea lui Dimitrie.

- Nu, unul dintre oameni m-a luat în brațe și a sărit cu mine.

Am răsuflat ușurată. Dar de ce îi căutam eu scuze lui Dimitrie? De ce aș încerca să-l ridic în vreun fel în ochii mei? Se luase de sora mea și ăsta era un motiv suficient de bun ca să-l urăsc și să-l consider dușman. Era de ajuns că mă simțeam vinovată că mă gândisem la el tot drumul spre infernul ăsta, fără să-i acord importanță Polinei. Conștiinta mea recunoscuse chiar că e atrăgător! Iar în tot acest timp sora mea era în mașina unor oameni necunoscuți, speriată și neștind unde merge.

Mi-am întors atenția spre oamenii din celulă și m-am speriat de-a dreptul. Toți erau într-o stare jalnică. Majoritatea erau foarte slabi. Toți, fără excepție purtau o cămașă lungă până la genunchi, care ar trebui să fie alba. Doar eu și Polina eram îmbrăcate în haine decente, dar pe timp nedeterminat. Starea jalnică în care se aflau m-a făcut să mă întreb de ce făcea Dimitrie asta. Avea bani, avea cam tot ceea ce și-ar putea dori un om în viață. Atunci... Oare făcea atâta rău doar ca să... se distreze? "Îmi plac dramele foarte mult, draga mea Kozlov. În special dramele de familie." Aceasta a fost explicatia lui pentru aducerea Polinei aici. Comportamentul lui inuman atârna foarte mult în balanța trăsăturilor lui. Singura mea șansă să aflu ce se întâmplă în celulă asta este să vorbesc cu oamenii de aici. M-am îndreptat spre o femeie costelivă, cu cearcăne pronunțate în jurul ochiilor.

- Doamnă... Mă scuzați că vă deranjez. Aș dori să știu ce se va întâmpla cu noi în continuare, i-am spus, păstrându-mi tonul calm, cald și foarte politicos. 

- Doamnă? Eu nu mai sunt doamnă sau femeie de când am fost aruncată în huba asta, draga mea! spune ea, dându-și capul pe spate și slobozind un râs dement. Sunt aproape de starea unui animal. Și câinele afurisitului de Izmailov e mai fericit decât mine!