Ruleta rusească

IV: Primul glonț

Încet-încet somnul punea stăpanire pe celulă. Nu am mai primit mâncare în acea zi. Polina susținea că nu îi e foame, dar știam că mințea, pentru că foamea îmi sfâsia și mie stomacul. Până la urmă a adormit lângă mine, ceea ce eu nu puteam face. Femeia slabă și isterică a țipat o bună parte din noapte, făcându-mă s-o blestem și să nu închid un ochi pe parcursul întregii ei văicăreli. Dimineața a venit repede, însă acum eram singură în celulă cu isterica aia, care își urla păcatele. Jos am observat o arma. Să fii murit toți? Oricum, ce mai contează o persoană? Iar femeia asta mă scoate pur și simplu din minți! Am luat arma, verificând dacă era încărcată și am îndreptat-o spre femeie. Mi-a ghicit intenția și s-a dat mai în spate, înfricoșată. Când mă pregăteam să apăs pe trăgaci, o mână mi-a cuprins talia. Era prea fermă pentru a fi mâna unuia dintre bărbații din celulă. Apoi, cealaltă mână a străinului mi-a atins ușor obrazul, făcându-mă să-mi pierd concentrarea asupra pistolului și a vieții pe care doream să o iau. Buzele bărbatului mi-au atins ușor urechia, șoptindu-mi un verdict pe care l-am acceptat fără să clipesc: "Omoar-o!". Mi-am aruncat din nou atenția spre femeie și am văzut că mă privea cu o ură indescriptibilă. În ochii ei mici am văzut cine era în spatele meu...

***

Dimitrie! De ce naiba îmi rătăcește prin vise? Oricum e prezent peste tot în celula asta!

M-am ridicat de lângă Polina, care încă dormea, și am văzut că toți oamenii erau trezi și mâncau. M-am dus spre Marta, sperând în sinea mea că mai are niște mâncare, măcar pentru Polina.

- Bună, Marta.

- Sigur ai visat urât, draga mea. Te-ai foit toată noaptea.

Cum?! Oamenii ăștia mă auziseră pe mine foindu-mă, dar le "scăpase" urletul femeii ăleia? Nici măcar nu vreau să mă gândesc că mă priviseră dormind... Ar fi putut să mă strângă de gât fără ca măcar să simt!

- Da, chiar am avut un vis tulburător, îi spun încercând să par calmă.

- Pot să te întreb despre ce a fost?

Ochii ei mari îmi urmăreau fiecare tresărire și mi-am dat seama că femeia asta era o mincinoasă. Soțul și copii ei fie nu muriseră, fie nu existaseră. Cum ar putea o femeie care și-a pierdut soțul cu o zi în urmă să nu verse nicio lacrimă? Oricum, nu i-am acordat satisfacția de-a mă prinde cu mâța în sac, căci mă gândisem de mult la posibilitatea asta.

- Am visat că azi va muri Polina. Gândul ăsta m-a sfâșiat, căci ea e singura mea familie.

Am pus accentul pe cuvântul familie, însă nu părea că a observat. Nu și-a schimbat expresia, apoi a murmurat un "Ar fi îngrozitor." Lăsând tăcerea să se prelungească, mi-am dat seama că nu mai prezentam niciun interes pentru ea după discursul de ieri. Cu siguranță când eram "potențiala iubită a javrei bine-făcute" eram ceva mai interesantă decât după ce discursul de ieri mă transformase doar într-o victimă a sorții nemiloase. Am plecat, știind că nu eram dorită. Mi-am aruncat din nou ochii la femeia costelivă, aflată într-un colț întunecat al celulei. Mi-a întors privirea, și m-a făcut să mă cutremur. Avea exact acea privire plină de ură ca în visul meu, când îl văzuse pe Dimitrie în spatele meu. Oare chiar visasem? Sau poate ghicise aversiunea mea față de ea?

M-am dus spre Polina, care se trezise. Văzând-o, am descoperit o nouă lege nescrisă a celulei: Dacă nu prinzi masa, rămâi nemâncat. Atunci, poate mâine voi prinde o masă mai bună, mai ales că sunt cea mai voinică de-aici. Dacă le iau mâncarea nu au cum să mi-se împotrivească nici dacă vor. I-aș pune la pământ dintr-o lovitură. Nu prea am avut timp să mă gândesc la schemele de luptă pe care le-aș putea folosi împotriva lor dacă mă atacă din mai multe părți, deoarece scârțâitul ușii mi-a întrerupt șirul gândurilor. Pe ușă au intrat doi gardieni masivi, îmbrăcați în costume negre și strâmte, care le scoteau statura impunătoare în evidență. În spatele lor venea Dimitrie, purtând blugi și o cămașă albastră, lejeră. Ochelarii de soare fumurii nu-i puteau acoperi în întregime ochii tăiosi care mă fixau cu privirea, iar zâmbetul care i-a reapărut pe față era foarte vinovat, parcă știind că-l visasem. Nu sunt deja prea mulți care și-au dat seama de asta? Sau poate e doar prea încrezător... Oricum începusem deja să mă gândesc cum voi răstălmâci acest gest. Oamenii s-au așezat în linie dreaptă, îngroziți. Polina mă ținea de rochia neagră îmbrăcată acum două seri. Am încercat să iau o atitudine cât mai acuzatoare, însă nu cred că mi-am atins scopul, căci zâmbetul lui Izmailov s-a lărgit și mai mult. S-a apropriat de mine, ridicându-mi puțin bărbia.