Fugara

5 ianuarie

Ceva îmi scăpa. Ceva îmi scăpa constant din mână. Aveam senzația, cu fiecare secundă care trecea, că îmi scăpa printre degete, repetitiv, obsedant. Dar nu, era tot acolo, deși părea că nu fusese niciodată.

O noapte, doar o noapte, câteva ore, pe care le-am trăit cu nesaț până când le-am pierdut, mi-au scăpat din mână precum amintirile din minte.

- Prin aglomeraţie şi amuzament, cred că am pierdut controlul. Pur şi simplu nu înţeleg ce s-a întâmplat, am început eu să îi povestesc Corinei, sperând să găsesc la ea nişte răspunsuri. Totul era bine, era fantastic, până când... Nici măcar nu mai ştiu când s-a produs scurtcircuitul, s-a făcut totul negru, de parcă aş fi adormit în picioare; şi m-am trezit deodată, acasă, pe pat, ca şi cum abia mă trezisem din somn.

Corina tăcea, privindu-mă cu ochii mari și împrejmuiți de cearcăne – îmi plăcea să cred că nu dormise toată noaptea de grija mea.

- Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? mă întrebă ea.

- Îmi amintesc că intrasem în baie. Eram îngrozitor de ameţită, deşi cred că nu am băut şi nici nu am fumat exagerat de mult. Parcă mi se îngustase câmpul vizual, nu ştiu cum să zic. Cred că atunci a început. Sau atunci s-a terminat, nu ştiu cum să privesc lucrurile. După ce ai venit tu să mă chemi să vedem artificiile, am căzut pe podea. Am simţit o durere ascuţită în dreptul coastelor, din cauza loviturii, de parcă fusese smuls ceva din mine, de parcă pierdusem ceva de mare preţ, ce păstrasem cu ardoare în interiorul meu. Am încercat să mă ridic de pe jos, dar nu mă mai puteam mişca. Nu mai vedeam nimic. Dar auzeam pe cineva strigându-mă. Apoi, îmi amintesc un alt fragment, când eram pe o scară, în braţele Ralucăi, şi vomitam într-o pungă. Nu vedeam nimic, dar auzeam nişte voci. Aveam ceva în jurul gâtului, care mă strângea tare. Cineva mi-a dat cafea să beau. Apoi am simţit o durere puternică în zona capului, a gâtului, ca şi cum aş fi fost sufocată. Totul a devenit negru din nou. Apoi ştiu că mă aflam pe un scaun, în mijlocul unor oameni. Era gălăgie, toată lumea vorbea tare şi mă privea. Agitaţia mă înspăimânta, nu înţelegeam ce se întâmpla şi ce căutam acolo. A doua zi în schimb, când m-am trezit, mă simţeam îngrozitor de rău. Simţeam că lumea se învârtea, sau se învârtise, prinzându-mă şi pe mine în vârtejul său. Simţeam că ceva îmi scăpa, ceva care se întâmplase. Oricât de mult am încercat să îmi aduc aminte mai multe lucruri, nu am reuşit să îmi explic vânătăile şi zgârieturile inexplicabile de pe corp şi de pe faţă, nici faptul că îmi lipseşte un pantof... Mi-ai zis că la puţin timp după miezul nopţii am plecat singură din club. Nici măcar asta nu îmi amintesc...

- Loredana, eu nu am venit după tine în baie să te chem să vedem artificiile. Eu nu ştiu să se fi întâmplat nimic din ce zici tu acolo. În schimb da, ai plecat singură din club şi nimeni nu ştie unde ai mers.

Brusc, mă luă durerea de cap. „Memoria ţine trecutul în viaţă. Dar ce se întâmplă când aceasta nu mai există și nu îţi mai aminteşti nimic dintr-o anumită seară? Ce s-a întâmplat după ce am plecat din club? Unde am fost? Cum m-am întors acasă? De ce s-a întâmplat asta?! Eram atât de încântată..." Închid ochii pentru câteva clipe, într-un efort de memorie. Un bar, perdele încreţite, cafea, o cămaşă, un picior sub mine... În zadar, o nebuloasă.

- De ce naiba ai băut atât de mult?

- Voiam doar să fiu...

- Ce să fii?

- Fericită.

- Și nu puteai și fără să bei atât?! De fiecare dată când m-am intersectat cu tine pe acolo erai cu câte un pahar în mână, de fiecare dată altul.

Deodată, o imagine sumbră, încărcată de un sentiment de anxietate, îşi făcu loc în capul meu.

Un hol întunecos de bloc. Aveam senzaţia că aşteptam pe cineva. Nu, căutam pe cineva. Am bătut la o uşă, care avea o decoraţiune de Crăciun, cu rămurele de brad şi felii uscate de lămâi. Nu a răspuns nimeni, dar am continuat să bat şi să ascult. Bizar, dar tot nu răspundea nimeni şi nu se auzea nici un zgomot dinăuntru. Aveam certitudinea că trebuia să fie cineva acolo. În schimb, am auzit cum un om, la un alt etaj, a descuiat o uşă şi a intrat într-un apartament. Imediat după-aceea, scara blocului a început să răsune de ţipete isterice şi neinteligibile. Am scos telefonul şi am sunat pe cineva. Sună mult, până când am închis. Nu a răspuns nimeni nici la telefon. Mi-am oprit răsuflarea ca să ascult aerul ciudat din jur. Nu mai ţipa nimeni, dar percepeam cu greu un sunet suspect, aproape de mine, ca un ticăit sau o curgere de apă. Era o atmosferă tensionată, ca un coşmar. Imediat, am auzit cum o uşă s-a deschis în spatele meu.

- Dar când a căzut Marius îţi aduci aminte? mă întrebă Corina, întrerupându-mi cu totul viziunea, fără să mai pot să îmi amintesc cine deschisese uşa în spatele meu.

- A fost Marius la Revelion? am întrebat contrariată.

Am lăsat-o baltă. Undeva se rupsese firul, nu îmi dădeam seama unde. Dar ce era cu holul acela de bloc? Era un hol ca oricare altul, pe care mi-l aminteam pieziş, de parcă aş fi stat într-o rână, rezemată de balustradă. Dar uşa aceea, cu decoraţiuni, la care bătusem? Fără toate ornamentele, ar fi fost o uşă simplă, roşiatică, obişnuită, care nu iese cu nimic în evidenţă. Iar ornamentele nu le mai văzusem niciodată. Cu siguranţă nu mai văzusem niciodată decoraţiuni de Crăciun cu felii de lămâi.

- Bun, deci, o luăm de la capăt, reluă Corina cu o voce gravă şi antrenantă. Te-ai dus la baie şi ai căzut pe podea. Până aici îţi aminteşti totul, da?

- Eu zic că da.

- Şi nu mai ştii nimic din ce s-a întâmplat după.

- Am în cap nişte fragmente, nimic coerent... Până când m-am trezit în pat, acasă, a doua zi pe la prânz.

- Şi nu îţi aduci aminte nici măcar când a căzut Marius pe scări, când ne-am întors de afară? Tu ai fost prima acolo să-l ajuţi şi apoi ai intrat cu el la braţ înăuntru.

- Nu îmi amintesc asta...

- Apoi n-ai mai stat mult. Deodată ai dispărut, de nu ştia nimeni unde eşti. Te-am sunat...

- V-am răspuns?

- Da, ai răspuns şi ne-ai zis că eşti pe stradă, culegi fulgi de rouă sau nu ştiu ce tot aberai tu pe acolo şi că vrei să o vizitezi pe doamna Florenţa.

- Care Florenţa? am întrebat-o uimită şi amuzată în acelaşi timp.

Am încercat să fac un efort de memorie, ca să îmi dau seama dacă chiar cunoscusem vreodată o doamnă Florenţa. Nu, nimic de genul acesta nu exista în mintea mea. Nicio doamnă cu numele acesta, doar o vacanţă petrecută în oraşul Florenţa acum șase ani. Eram mică, atât de mică încât nici nu îmi amintesc prea multe; eram împreună cu ai mei, prima și ultima oară când am mers în Italia; ce crud cum tocmai lucrurile acestea demne de reținut ne zboară din minte. Iar această doamnă Florența? Fără doar şi poate, o aiureală de beţivi.

- Şi ce altceva îţi mai aminteşti? mă întrebă din nou, cu insistenţă, Corina.

- Parcă am mai căzut la un moment dat pe jos... Şi mă lovisem la şold – am şi o vânătaie – şi simţeam că eram pe o podea rece.