Fugara

12 noiembrie

„Ora 11:47.

Mă aflu în clasă, la ora de istorie. Mă întreb cum ar fi să aibă loc tocmai acum o invazie extraterestră. Cum ar fi să coboare o rază verde pe geam și să năvălească un batalion de mici extratereștri? E, ce-ar fi?

V. e un idiot. Am ajuns în punctul în care îmi vine să-l iau la pumni. Trebuie să-l dau naibii și să nu mă mai gândesc la el. Trebuie. It's hopeless.

Un burete picotește pe dulap, murdar și plasat pe colț, ca și cum ar fi cazul să plece. Sau să cadă. Cum ar fi?

‚Cine este Germania și ce vrea ea?' zise profa. Dar ce suntem noi și ce vrem noi? Ceva diferit plutește în clasă. Poate e mirosul succesului (?!).

Cum ar fi să înceapă să ne crească un rodiu în clasă, din crăpăturile din podea? Să crească atât de mult încât să nu mai vedem la tablă, să nu ne mai vedem nici între noi.

Nu îmi vine să cred că ieri m-am sărutat cu Marius. Eram incredibil de amețită. Nu știu în ce naiba mă afund, dar nu mă deranjează. Chiar mi-a făcut plăcere. În același timp, mă întreb cum o să mai dau ochii cu el și cu iubita lui când o să mai ieșim. E, asta-i bună! Asta să fie problema.

Ora 12:35. Engleză.

Tocmai am avut cu toții o criză de râs pentru că Raluca a tradus propoziția 'Who's boyfriend comes tonight?' drept ‚Iubitul cui vine diseară?'. ‚Iubitul cui'. „Iubitul cui". Râsul e într-adevăr contagios? Dacă aș fi auzit traducerea asta acasă, nu aș fi râs atât de mult ca aici, înconjurată de râsetele zglobii ale colegilor.

Corina m-a îndemnat să încep să țin un jurnal, ca să mă descarc. Am hotărât să încep azi. Nici măcar nu știu de ce fac asta. Dar e amuzant.

Ora 13:15.

Tocmai am avut o mică altercație cu Corina.

‚Azi mă văd cu Bogdan să îmi iau două grame', am spus eu.

‚Ești proastă?! Nu poți să stai o zi fără să fumezi?' mi-a spus ea cu ochii scăpărând de furie.

O detest. Aproape o detest.

Ora 13:20. Corina încă e supărată și nu vorbește cu mine. Am împuns-o cu cotul în coaste, să văd cum reacționează, dar a reacționat prost, cu o înjurătură înfundată între dinți.

Ora 14:06. În

Ora 14:39. Mai devreme mi-am întrerupt activitatea pentru că profa de geografie a anunțat cu o voce dictatorială: TEST. Acum mi-am predat lucrarea și mă întorc la gândurile mele, dragă foaie de jurnal în devenire.

Mi-e frică. 'De ce?' m-ar întreba Corina, sau oricine altcineva. Mi-e frică să mă opresc din fugit. Nu, glumesc. Mi-e frică, de fapt, să nu ajung într-un moment în

Ora 14:41. Iar a trebuit să abandonez temporar scrierea pentru că profa venise prea aproape de banca mea. Deci, mi-e frică să nu ajung într-un moment în care să mi se pară că am îmbătrânit și că viața mea nu mai are nicio bucurie. Înțelegi tu, foaie de jurnal în devenire, cât îmi e de frică? Îmi am inima umplută cu frici și neliniști. Dacă aș putea pur și simplu să îmi omor gândurile astea... Înainte să mă omoare ele pe mine...

Ora 16:41. Sunt acasă. Acasă. Singură, fără Corina. Tata trebuie să ajungă din clipă în clipă. Nu?

Pot considera că rozul fumuriu ce se întrevede în zare e doar o pânză pictată neglijent și simplist, nu cerul la înserat, deasupra orașului. Pot considera asta? Aș vrea să fiu optimistă, dar cu fiecare moment pânza devine din ce în ce mai fumurie, vânătă, vestind apropierea nopții, a întunericului și a gândurilor chinuitoare.

Nu, nu, e totul bine, e o atmosferă agreabilă de seară frumoasă și liniștită. E frumos, într-adevăr, cum strălucește pânza deasupra locului unde a apus soarele. Poate în noaptea asta va fi mai bine. Normal că va fi bine, s-au terminat de mult nopțile rele... De ieri, să zicem... Nu, îmi fac singură rău. În loc să admir peisajul frumos... S-a terminat, am început singură...

Ce mă prostesc atâta? E totul bine.

Perfect... Aproape...

Exagerezi. Gata.

Ora 23:06. O liniște totală în cameră. O liniște arzătoare. Se aude doar ticăitul ceasului, parcă mai accelerat ca de obicei. Și îmi mai aud și respirația, de asemenea mai accelerată ca de obicei. Teama se materializează în valuri de căldură. Mai am vreo șansă să adorm curând?

Tata nu a venit acasă. La început, m-a cuprins paranoia, dar apoi mi-am dat seama că e 12, iar el se întoarce pe 13, mâine. Și atunci de ce m-am întors acasă deja? Nu știu, încă nu am găsit vreo explicație.

Azi, când am ieșit de la metrou, am avut din nou sentimentul că eram urmărită. Din nou, mereu. Peste tot unde privesc în jurul meu mi se pare că văd ori răufăcători, ori suferință. Mi-e frică, enorm de frică. VREAU SĂ FUG."