Fugara

24 septembrie

Câteva săptămâni se scurseră. Tata plecă din nou, promiţându-mi baclava la întoarcere. Noua mea viaţă, de care eram destul de mândră, includea tot ce putea fi mai lăudabil: prezenţă sporită la ore (cu excepţia primelor ore, cele de la 8, dar asta era scuzabil, să zicem), note maiestuoase (ce făceau ochii colegilor să mă privească lung, iar pe cei ai profesorilor să mă privească admirativ, ca pe un nou triumf personal), respectarea hotărârii de a nu mai consuma alcool şi droguri. Îmi petreceam fiecare zi în compania Biancăi, oglindindu-mă în ochii săi negri şi adânci, ascultându-i vocea fluidă şi puternică povestind neobosit câte un fragment de viaţă la răstimpuri, în fiecare zi, sau discutând despre subiecte de interes comun. Seară de seară, înainte să ne culcăm, vorbeam îndelung, în pat, la lumina binefăcătoare a lămpii de pe noptieră; aveam sentimentul că îi dezvelesc, încet-încet, sufletul; eram fericită, într-adevăr fericită; în fiecare lucru din jurul meu găseam o legătură cu ea, totul devenise infinit mai agreabil de când stătea la mine, chiar şi cele mai neînsemnate treburi căpătaseră valoarea unor momente preţioase, fiind înfăptuite în compania ei; cine crezuse că pregătirea unor clătite, programarea maşinii de spălat, filmul de la 11, cumpărăturile de mâncare sau banala cină pot fi atât de incitante, de distractive, oh, nişte zile nepreţuite?

Totul se nutrea precum un curcubeu, trăiam o bucurie necontenită. În cadrul lungilor noastre conversaţii, ce se întindeau uneori până la 3 dimineaţa, moment când ne aminteam, cu amărăciune, că a doua zi aveam ore de la 8, am aflat că mereu a fost o fată sensibilă şi singuratică, pe care o răneau foarte uşor vorbele rele ale celorlalţi, inclusiv mustrările părinţilor şi ale surorii, pe care o numise „un tiran care mereu m-a considerat o rivală"; în ceea ce priveşte poveştile amoroase şi relaţiile, explicaţiile sale au fost vagi şi fugitive, menţionând nişte oarecare băieţi, cândva; iar atunci când am întrebat-o cum s-ar caracteriza pe sine acum, mi-a spus că este într-un proces intens de căutare a sinelui...

Vlad? Cine se mai gândea la Vlad când atâtea lucruri excepţionale se întâmplau?...

În acea zi, când să plec de la şcoală, el era în poarta liceului, singur. El, tocmai el. Când l-am văzut, am simţit cum mi-a îngheţat tot sângele în corp, poate că şi paşii mi-au îngheţat pentru o clipă. Se bălăbănea pe picioare, ca întotdeauna când nu avea stare, şi fuma cu perseverenţă, ca întotdeauna când mă aştepta. Ca un făcut, s-a întors spre mine chiar atunci când mă întrebam ce vânt îl aducea în preajma mea; un zâmbet i-a încolţit pe faţă, văzându-mă; un zâmbet frumos, frumos... M-a întâmpinat fără formulele obişnuite ale unei astfel de revederi, chiar fără răceala la care mă aşteptam din partea lui ca urmare a supărării aparent ireversibile, ci mi-a strigat cu o ciudată bunăvoinţă, dinainte să ajung lângă el:

- Te aştept de o oră! Ce ai făcut atâta? Nu am crezut că o să stai la toate orele!

Singurul lucru pe care l-am găsit potrivit ca răspuns în acest dialog surprinzător şi neaşteptat a fost:

- De unde ştiai la cât termin orele?

- De la Corina, dar nu asta contează.

- Dar ce contează? am întrebat, ajungând în dreptul lui; atunci, deşi inima îmi bătea alert şi gândurile îmi era intempestive, nu m-am oprit din mers, nu i-am sărit în braţe, nu m-au podidit lacrimi pline de foc şi de pasiune, nu am făcut o scenă de toată frumuseţea, bună de pus într-un roman sau într-o telenovelă, ci am continuat să merg, trecând pur şi simplu pe lângă el, zâmbind şi ţinându-mi privirea în pământ.

El nu mi-a răspuns la profunda întrebare, nici nu mă aşteptam să răspundă, ce-i drept. În sfârşit ajunsesem să îl cunosc cu adevărat, ştiam că vorbele mele când subtile, când profunde, când apropiate de delir aveau pentru el valoarea unor aforisme imposibil de înţeles, în niciun caz adresate lui. Şi într-adevăr nu erau adresate lui, ci acelui Vlad sublim, ideal, pe care îl doream; dar descoperisem, cu amărăciune şi dezamăgire, că acel Vlad era doar o himeră a minţii mele, o iluzie pe care o vânasem cu îndârjire, sperând să găsesc mult-dorita rezonanţă cu sufletul meu.