Fugara

31 decembrie

Orizontul începe să se îngusteze. E ora 16:30, mai sunt doar șapte ore jumătate din acest an plin, plin de întâmplări, stări și confuzii. Începe finalul, se lasă seara peste cartierul meu și peste cartierul lui 2015. Și uite cum seara aceasta e senină și înzăpezită, clipesc sub cerul albastru și sub lumina roșie a apusului ce se reflectă pe blocuri.

Azi e 31 decembrie. Azi e Revelionul, scăldat în emoții și așteptări curioase – oare ce se va mai întâmpla și de data aceasta? Dar azi... azi este ziua mea. Sunt regina acestei zile. Cum m-am trezit, m-am apropiat de fereastră și i-am zâmbit lumii, impunătoare precum o baroană în șaua unui cal robust. Tot de dimineață, Corina mi-a trimis muzică lăutărească de „la mulți ani", ca să mă amuze, ceea ce m-a făcut să izbucnesc într-un hohot de râs. Așa ceva iată că nu mi se mai întâmplase. În scurt timp, tata a năvălit în cameră și mi-a depus în brațe o pungă plină de dulciuri, alături de câteva urări sumare, ce mă făcură să cred că nu știa ce să îmi zică, fiindcă probabil nu știa ce îmi trebuie. După ceva timp, mama m-a sunat și a vorbit cu mine timp de o oră. Nu mai vorbisem de câteva săptămâni.

Da, azi e ziua mea. Dar cui îi pasă? Azi e Revelionul, sărbătoarea universală a tuturor oamenilor, toată lumea trece cu vederea că această zi ar trebui să îmi aparțină mai mult mie decât lor și ar trebui să fie, într-adevăr, ziua mea, numai a mea... Dar azi nu e timp de mine...

Cerul începe să se întunece. Eu încep să mă pregătesc pentru petrecerea din seara asta, care o să fie acasă la Raluca. Anul începe să se termine.

Ora 18:04 mă prinse pe bancheta din spate a unui taxi, în drum spre casa Ralucăi, cu emoție în suflet și cu privirea pe geam. Tot orașul parcă vibra, pocnitori se auzeau în depărtare, felinarele și luminile de sărbători străluceau festiv în întuneric, plutea atmosfera aceea de freamăt fumuriu caracteristic Revelionului. Privirea mi se opri asupra unui spațiu lucios și misterios ce părea a fi un lac, un fel de lac. De unde a mai apărut și lacul ăsta? M-am uitat mai bine și am consatat că nu mai știam unde mă aflam, deși, teoretic, cunoșteam drumul spre casa Ralucăi. Trecurăm pe sub un pod. Acum e întuneric, de o parte și de alta a șoselei. Taximetristul se grăbi să depășească mașina din față și intră pe contrasens; continuă să meargă astfel chiar și după ce trecu de mașina problematică. M-am mirat, chiar m-am prins cu mâinile de scaunul șoferului și m-am încruntat. Ce-i venise să meargă pe contrasens? Ce mai însemna și asta? Pe partea stângă se vedeau copaci, mulți; o pădure? Oh, iată, am intrat în sfârșit pe o stradă cunoscută, am mai fost pe aici, dar pot să jur că văd pentru prima oară pădurea, lacul, imaginile de mai devreme, bizar...

- Aici, aici, opriți aici...

Am plătit, am coborât din taxi și m-am repezit spre casa Ralucăi, înfrigurată. Se auzea muzică încă de afară. Ușa era întredeschisă, părea că mă aștepta tocmai pe mine. Am intrat, având senzația că intram pentru prima oară acolo...

- La mulți ani, Loredana! strigară mai multe voci, dar câte din ele se refereau la ziua mea și câte la Anul Nou?

Casa era înțesată de fum, mister și lume cunoscută și necunoscută. Am făcut câțiva pași înceți, aparent siguri, căutând un loc și pentru mine. Mi-am lăsat geaca în cuierul din hol și m-am îndreptat spre sufragerie. Agitație. Cineva îmi puse în mână un pahar; am băut fără ezitare: whiskey cu Cola. Un început bun.

Muzică, pahare, țigări, persoane, fum, mișcări, vorbe, ochi, sticle, toate se perindară prin fața mea. Paharul de whiskey fu repede golit și înlocuit cu încă altele – doar nu aveam timp de pierdut!

Un fel de oboseală și roșeață a ochilor își făcură apariția în jurul orei 23:45. Stăteam răsturnată pe un fotoliu, în sufrageria care se mișca într-un mod amețitor și aparent necontenit. Ce?! Lumea se mișcă în sufragerie, intru în veșnicie.

- Aici și apa are ecou! mi se păru că aud.

Un sentiment rău mă cuprinse. M-am ridicat și m-am îndreptat spre ieșire, fără să privesc în jur. Deja pașii îmi erau haotici, iar mâinile începuseră să îmi tremure. Iar băusem și fumasem, poate prea mult sau prea multe. Ah, paharul ăla de vodkă... Și îmi propusesem să nu mai beau și să nu mai fumez nimic anul acesta. Incurabilă. Am ieșit în curte și m-am urcat pe un dâmb de zăpadă, privind în zare. Strigăte și frânturi de muzică se auzeau din casă. Se vedea o stea pe cer, doar una, deasupra mea. În rest – întuneric. Orașul răsuna de muzica sa intrinsecă și sublimă, acompaniată în această seară de zgomotul artificiilor și petardelor la răstimpuri. Freamătul se simțea în aer, energia tuturor oamenilor care voiau să petreacă în această noapte. Am continuat să privesc în zare, printre case și copaci, ca și cum priveam spre trecut. Păi, chiar priveam spre trecut, închideam cartea lui 2015. Vedeam derulându-se sub pupilele mele dilatate imaginile întregului an, senzația unei alergături continue și vagi, în nemișcare; oare? Gândul îmi zbură repede spre Revelionul trecut, pe care se părea că îl luminasem într-o oarecare măsură. Așadar, o beție cruntă, încununată cu fum trandafiriu de aparentă magie; plecasem din club de una singură, din cine știe ce impuls de moment, într-un taxi nenorocos; ajunsesem acasă la niște oameni necunoscuți, doamna Florența, Bianca, pe care, hm, ciudat, aveam să le reîntâlnesc în circumstanțe mai mult sau mai puțin obișnuite, influențându-le viețile, nenorocita de mine; mă întâlnisem cu băiatul de care îmi plăcea, Vlad, care mă dusese acasă la alte persoane necunoscute, printre nenumărate pahare, droguri și apropieri fizice incredibile; fusesem de față la întâmplări la care nu ar fi trebuit să iau parte, văzusem prea multe; iar în final fusesem recuperată, de pe stradă de către Bianca – cine știe cum luasem legătura cu ea? – într-o stare deplorabilă, chiar dezastruoasă, și dusă astfel acasă. Aceasta era povestea Revelionului din 2015. Asta dacă tot ce știam era adevărat... Iată, nici măcar acum nu puteam fi sigură dacă tot haosul acesta cu consecințe pe tot anul următor era chiar ce se întâmplase în realitate. Haos și fugă, sub toate formele lor. Dar dorisem eu altceva, de fapt?... Găsisem fericirea în aceste două abisuri. Eram fericită. „Alții ar omorî ca să aibă viața mea." mi-am spus.

Vântul șuiera la răstimpuri, luând cu sine ultimele minute ale acestui an. Și ce făceam eu în aceste ultime minute? Chiar, ce făceam? Ce naiba căutam eu aici, într-un loc de care simțeam că nu aparțineam, care nu mustea de emoții și magie? M-am întors în casă, mi-am luat geaca din cuier și am plecat.