Fugara

13 februarie

Pe măsură ce seara se lasă peste cartierul și ochii mei, văd pe geam o pâclă umedă, un fel de ceață, alunecând printre blocuri și copaci. Exteriorul mă cheamă. Parcă nimic nu e mai antrenant decât o fereastră deschisă atunci când afară e deja întuneric, când deja nu mai pătrund pe geam imaginile exteriorului, ci doar sunetele. Acelea te cheamă. Acelea susțin farmecul serilor.

Săpând cu botul cizmei o mică adâncitură în dâmbul de zăpadă din fața mea și a scării, mi-am terminat țigara, am aruncat-o undeva spre întuneric și am intrat în bloc. Părea a fi mai târziu decât era, dar de fapt era foarte devreme, vreo 6 seara, iar ușa grea și murdară de la intrare parcă mă întreba scârțâind: „Ce vânt te aduce pe aici?". „Vântul polar, la cât este de frig," i-aș fi putut răspunde. „Hai, lasă glumele, nu ne tragem de șireturi." „Programare la manichiură, etajul 5, apartamentul 33. Acum pot intra?!" Cu greu, am reușit să împing ușa și să mă strecor înăuntru. Am vrut să privesc în jur mai cu atenție, ceva parcă era schimbat, dar am considerat mai înțelept să urc scările în grabă până la lift cu ochii în pământ. De undeva din bloc, de la vreun apartament de patrioți, se auzea muzică populară. M-am postat în fața liftului, așteptând. În continuare refuzam să ridic privirea, cuprinsă de o convingere obscură și nefondată că aș putea zări ceva suspect în jurul meu, ceva nelalocul lui. Și iată că ușa cea grea și murdară de la intrare se deschise și cineva intră în scară, apropiindu-se cu pași zgomotoși. „I-auzi, i-auzi, ce ființă se apropie?" Ființa se opri în dreapta mea: un tânăr cu bocanci plini de zăpadă. Liftul ajunse și urcarăm amândoi.

- Mai sus de 5? mă întrebă el.

- Nu, tot la 5 și eu.

- Suntem vecini?

- Așa se pare...

„Ce naiba zic?" Atunci am ridicat privirea și m-am uitat mai atent la el. Arăta cu totul banal, singurul lucru demn de luat în seamă era faptul că avea într-o mână o pungă cu o pâine și în cealaltă o cană. O cană goală, pe care o ținea de mâner ca și cum s-ar fi plimbat lejer prin casă, din bucătărie în sufragerie și înapoi, întrebându-se unde să își bea cafeaua. Dar aici ce făcea? Oscila între a își bea cafeaua în fața blocului, în lift sau pe scară? Ajunși la etajul cu pricina, am coborât amândoi și am apucat-o pe direcții diferite ale palierului, fără măcar să ne salutăm.

Și iată-mă din nou în fața ușii doamnei Florența, ce încă mai păstra acele decorațiuni de Crăciun cu rămurele de brad și felii de lămâi. Până când? Uitându-mă mai atent, am descoperit că uşa era întredeschisă, ca şi cum prezenţa mea ar fi fost aşteptată, sau ca şi cum cineva ar fi ieşit în goană, mânat de o primejdie absolută. Am sunat o dată la sonerie, apoi am intrat. Holul era pustiu, nu se auzea nici un zgomot, dar lumina era aprinsă.

- Bună seara! am zis, cu vocea plină de speranţă.

Dar nimeni nu mi-a răspuns. Am luat-o la pas spre „camera unghiilor". Şi acolo era lumina aprinsă, dar pustietate. Mă simţeam ca un intrus. Eram un intrus?

- Bună, Loredana! am auzit din spatele meu. Ce faci?

Florenţa, în sfârşit...

- Bună seara! Bine, vă căutam...

- Şi? Mă găsisei?

Cu un gest lejer din mână, mă îndemnă să mă așez la masă. M-am așezat pe scaun cu grijă, de parcă ar fi fost de porțelan și mi-ar fi fost teamă să nu îl sparg. De fapt mi-era teamă să nu sparg liniștea care învăluise brusc toată camera, o liniște absurdă, aproape inumană. Dar ce e absurd nu e uman? Doamna Florența se așeză pe scaunul de lângă mine. Afară cânta un cuc.