Fugara

23 mai

      - Hi hii, ai dreptate... Ce frumos... Băi, e bună rău şunca asta sau mi se pare mie?... Ha haaaa, mă omori!... Aha! A-ha! Ha-ha! Ahahaha!... E... Auziţi, vouă nu vi se pare că ‚sandalwood' e un cuvânt foarte amuzant?... Nu? Mie da! Mi se pare hazos! Mai mult decât hazos! Îmi suscită toate simţurile când îl pronunţ! Parcă îi simt şi mirosul... A ce? A pui prăjit... Pciu! Pciu! Pciu!... Auziţi, cum spun „a se posomorî" la... la persoana I: „eu mă posomor" sau „eu mă posomoresc"?... Ştii, când am mers la baie, m-am aşezat pe wc, peste capac, am pus mâinile pe pereţi ca să simt mai bine atmosfera, şi am început să repet în minte: „E 23 mai". Am impresia că parcă... Ce, nu m-auzi?... Parcă nu simt cum trebuie lucrurile... Parcă clipele sunt efemere... Parcă am un văl peste faţă şi nu văd bine ce se întâmplă în jurul meu, nu simt, nu, nu... am spus, în timp ce stăteam pe un scaun mâncat de acarieni, în colţul unui local frumos, barul Galberto, un loc magic, albit, jucăuş ca un strugure pe gheaţă, dezamăgit ca un cal la muncă, alături de prietenii mei, indienii de stepă, elefanţii cu colţi sângerii, Vânturile de Vest şi alte persoane in complete astonishment.

Mi-am pus eșarfa pe cap, acoperindu-mi faţa, ca să înţeleagă interlocutoarea mea distrasă ce simt şi cum văd lucrurile. Brusc, toţi ceilalţi de la masă se înclinară în acelaşi timp înspre stânga, ca nişte jaluzele la geamurile unui Lamborghini în plină afirmare pe un drum întins. Interlocutoarea mea suflă fumul de la ţigară înainte şi îşi întoarse faţa de la mine. Era superficială, degeaba încercam să îi explic paleta vastă de senzaţii care mă încercau. Şi cine ştie câte stăteau la coadă să mă mai încerce.

Două fete se apropiară de masa noastră, dar nu le puteam vedea bine feţele prin materialul eșarfei. În schimb le auzeam vorbind şi făcând cunoştinţă cu prietenii mei, indienii de stepă, elefanţii cu colţi sângerii, Vânturile de Vest şi alte persoane in complete astonishment. Una dintre ele, înaltă şi neagră, ca un munte de umbră, cum o vedeam eu prin bluză, se apropie şi de mine şi îmi întinse mâna, pronunţând moale:

- Bianca.

- Loredana, i-am răspuns ca un marinar pe un vas din Marea Nordului.

Trecu mai departe. Cealaltă fată se apropie şi ea de mine, dar izbucni într-un hohot de râs în faţa mea – nici ea nu putea înţelege ce simţeam, nu eram suficient de sugestivă după ce îmi pusesem eșarfa peste întreaga faţă? – apoi îmi întinse şi ea mâna, spunând cu o voce înţepătoare şi parcă păroasă:

- Anca. Suntem surori eu și Bianca.

- Jgubila, i-am răspuns cu o voce voit misterioasă.

- Poftim?

- Mă cheamă Jgubila, dar poţi să îmi spui Sandalwood, dacă ţi-e mai uşor.

Fata plecă de lângă mine, fără să mai scoată o vorbă. Anca. Anca şi Bianca. Surori? Dar ce are mai mult Bianca faţă de Anca? Doar un nenorocit de „bi"? Ciudat, de cercetat cu mai multă atenţie şi sânge rece. Oh, dar ritmurile astea latino şi reggaeton îmi cam înfierbântă sângele!

Dansam ca nişte tineri papuaşi pe plajă şi stânci. Ce ne mai înfierbântase muzica, curgeau apele pe noi, păcat că nu aveam vreo stropitoare la îndemână, să ne udăm rădăcinile... Să creştem mai zdraveni pe ringul de dans. Un grăunte încă neidentificat de nelinişte tremura în interiorul meu. Nejustificat.

Anca plecase fără măcar să apuc să îmi dau eșarfa jos de pe ochi şi să îi văd chipul şi surâsul, părul şi culoarea buzelor. Dar Bianca, despre care am aflat că era sora ei mai multă cu un „bi", rămăsese cu noi și cu privirea circumspectă fixată pe mine. Părea a fi şi ea o tânără papuaşă în afirmare. Avea mai mult apetit la băut şi la dansat decât mă aşteptasem atunci când îi auzisem vocea moale. Chiar şi pe ringul de dans venise cu un pahar în mână, pe care îl ridicase spre tavan.

- ‚You know what to do with that big fat butt'! am strigat toţi năprasnic la refrenul cântecului care tocmai răsuna în boxe.

Atunci Bianca a început să salte euforic, cu paharul în mână, ridicat ca o slavă spre cer, şi cu o figură ce dovedea o plăcere imensă în faţa miracolului muzicii, dansului şi băuturii. Bianca... Ce avea atât de special şi de vast în ea, ce lumină intrinsecă şi netedă răzbătea din ochii săi pe jumătate închişi, extaziaţi, din trăsăturile sale ce parcă îi plângeau de bucurie, din gura sa atât de... atât de indescriptibilă... O gură întinsă şi tremurătoare, cu colţurile lăsate în jos, întredeschisă ca şi cum ar fi aşteptat ca o pulbere uşoară să îi picure pe buze. Îşi lăsă capul pe spate şi continuă să danseze încet şi în acelaşi timp dinamic, transmiţând o energie ca o aură, o tinereţe de poveste şi uluitoare îi făcea corpul să tremure, cu încetinitorul parcă. Şi trăsăturile sale parcă îi plângeau, toată faţa îi era transfigurată, mâna i se încleştase de pahar ca o ventuză atotputernică, îşi mişca şoldurile ca şi cum ar fi desenat mii de cercuri în aer. Mii şi mii. Dar nimic nu era mai presus decât chipul său. Ce culoare or fi avut ochii ei mici şi fumurii, umbriţi de părul negru şi scânteietor? M-am apropiat de ea, prinzându-i talia cu mâinile, dansând cu ea, pe ritmul ei, ritmul ei din lumea ei. Dar era atât de înaltă încât nu ajungeam să îi văd ochii. M-am ridicat pe vârfuri, să văd, cum lucesc oare sâmburii aceştia de viaţă? Poate să îmi fie ea soră? Să îmi fie şi mie soră? Pereche? Dar nu îşi deschise ochii nici când m-am apropiat de faţa ei prea mult, alarmant de mult. Ba da! Deschise nişte ochi mai mari decât crezusem, care râdeau, hohote în vârtej, voci de bărbaţi şi de femei luceau în pupilele ei, un ceas interior ticăia repede şi exotic pe irisul negru. Îşi îngustă privirea într-un fel nemaivăzut și îmi adresă un zâmbet consistent, ce mă acapară. Era ca o provocare. M-am depărtat de ea. Ea se opri din dans şi dădu paharul peste cap, privindu-mă în acelaşi timp cu şiretenie. Apoi începu din nou să danseze, mai energic decât până acum şi necunoscut, ca şi cum... se schimbase? Dar dansul său era o provocare, la care mă incita ca o fiinţă în directă legătură cu mintea mea. Chiar pot oamenii să transmită un gând altora doar aşa, prin aer, printr-o privire? Iată! Iat-o! Dansul său era un mod de a comunica, aha!, cu mine. Fiecare mişcare a şoldurilor parcă era o literă, fiecare vers pe care îl cântau buzele ei era un descântec, un urlet ambiguu către fericire, fiecare clipire de ochi era pe ritmul meu interior. Fata asta, Bianca asta cu un „bi" mai mult decât sora ei, era pe sufletul meu. Atâta viaţă izvora din mişcările ei şi din expresia chipului ei, ce trăda uluirea în faţa vieţii. Îşi dădu din nou capul pe spate, întorcându-se în ritmul său, cântând odată cu muzica şi mişcându-şi braţele deasupra capului ca pe nişte steaguri dinamice. Sprâncenele sale erau ridicate – parcă adresa o mulţumire sinceră şi rapidă Divinităţii pentru minunea pe care o trăia. Îşi coborî din nou capul, ca şi cum coborâse ea însăşi înapoi în lumea pământească, după ce dăduse repede o fugă într-un alt univers. Din doi paşi am fost din nou lângă ea, lipindu-mă de corpul său, supunându-l ritmului meu de dans. Am început să mă mişc odată cu ea, cu braţele încolăcite strâns în jurul ei, fata asta era pe sufletul şi pe ritmul meu. Ea îşi apropia faţa de a mea din ce în ce mai mult, zâmbind şi cântând, privindu-mă intens. Corpurile noastre erau într-o sincronizare totală, dar gândurile? Ce voia? Nu!... Blocată, m-am îndepărtat de ea. Când mi-am dat seama că tocmai mă desprinsesem dintr-o legătură atât de directă şi de intensă, mi-am dus instinctiv mâinile la gură şi m-am îndepărtat de tot de ea, plecând de pe ringul de dans. Repede, ca o bezmetică, am ieşit de acolo, afară, şi m-am lipit de zid. Mâinile îmi tremurau îngrozitor, parcă nici să respir cum trebuie nu mai...

De ce plecasem? De ce mă îndepărtasem? Ce făceam? Ce mă speriase? La naiba, ce ar fi fost atât de rău?!

Trebuia să mă întorc.

Trebuia să mă apropii din nou de ea. De ce nu am făcut-o? Poate că nu eram pregătită pentru o legătură atât de strânsă, o legătură pe care am resimţit-o până în suflet, ca şi cum inimile noastre îşi întinseseră braţele una spre cealaltă şi se prinseseră într-o îmbrăţişare şi comunicare totală.

Şi eu plecasem...

Acum puteam să mă întorc, dar degeaba, rupsesem legătura dintre noi, care, oh, ar fi putut dura poate o viaţă întreagă! Nu mai putea fi nimic...

Of... Atâţia oameni frumoşi şi incalculabil de speciali în jurul meu, dar nu ajunsesem la sufletul niciunuia... Şi acum, când am ajuns în doar câteva clipe la sufletul unui om, am fugit.