Fugara

30 iulie

Când am intrat în cadă, aceasta a trosnit ca şi cum aş fi călcat pe crenguţe uscate şi casante. Când am deschis duşul, apa se lovi de cadă bubuind ca o explozie de grenade. Ce se întâmpla? Ţevile duduiau ca un cântec de trompete. Zgomotele mă dureau, erau exagerate. Totul era exagerat. Poate cele mai exagerate erau atitudinea mea şi consumul de narcotice. „Crezi? mi-am întrebat conştiinţa aparent revoltată. Ne, nu-i aşa." Conştiinţa dădu să spună ceva, dar nu reuşi. Mi-am văzut de duşul meu, ignorând-o, ca şi în alte dăţi. Dar deodată, nişte imagini îmi veniră în minte precum valurile unei mări învolburate, necunoscute, puternice, zguduitoare...

Mă întinsesem pe jos şi vomitasem. Am simţit cum viaţa se cutremură în mine, cu un licăr de batjocură. Un ropot de paşi se auzi lângă mine. Când am deschis ochii, sfârşită, am văzut o mare de oameni ce forfoteau în jurul meu. Poate nu erau chiar atât mulţi, dar aşa îmi păreau; incredibil de mulţi; insuportabil de mulţi; gălăgios de mulţi.

Eram într-o cameră: un loc închis şi aglomerat. Toată lumea petrecea cu veselie, vorbea, râdea, fără ca veselia lor să fie contagioasă şi pentru mine; totuşi, era o veselie fragilă; o tensiune latentă plutea în aer. Iar eu... Eu mă scurgeam pe jos, ca şi cum urma să mă afund în podea ca într-o mlaştină, simţind cum pieptul îmi strânge organele şi respiraţia îmi e îngreunată de senzaţia de greaţă. Am închis din nou ochii, ascultând vocile din jur...

- Vlad!

- Ce?

- Vlad!

- Ce vrei, mă?

- Unde eşti?

- Aici, mă.

- Unde?

- Aici.

- Ă?

- Ă?

- Dă-te-n p... mea!

- Vlad!

- Da, bă!

- Deschide-mi şi mie sticla!

- E deschisă.

- A. Da' cât e ceasu'?

- Vreo 4.

Deci Vlad era cu mine? Am deschis ochii şi am început să îl caut cu privirea. Nu îl zăream prin cameră, dar vocea lui răsuna totuşi de undeva.

Prin acel vacarm aparent calm am zărit deodată un om trecând prin spate, pe undeva prin spatele tuturor, nevăzut de nimeni, alunecând ca o fantomă sau ca un hoţ şi cărând ceva în braţe, un obiect imens, cât jumătate din corpul său, metalic, părând a fi... o bombă?! Şi totuşi nimeni nu păru că îl observă, nimeni nu îşi întoarse capul. Numai eu, speriată, am încercat să le fac semn către el, dar nimeni nu mă luă în seamă. El mai trecu o dată, străbătând camera, prin spatele tuturor, cărând acelaşi obiect mare, metalic, dar nu casant sau fragil. Casantă şi fragilă era starea mea de spirit. Am deschis gura să vorbesc, să strig, să avertizez, dar sunetele pur şi simplu nu ieşeau, parcă eram mută. Poate că mă amuţise spaima. Deodată, un strigăt se auzi şi parcă toate capetele se înclinară în direcţia aceea, ca o legănare. Strigătul continuă cu disperare, dar eu nu îi puteam vedea sursa. O gălăgie şi mai mare porni, ca şi cum toată lumea începuse să se mişte şi să vorbească. Un „Termină, băă!" se auzi ca o sentinţă, însă freamătul şi strigătele nu conteneau. Cei din faţa mea se mişcară, lăsându-mă atunci să văd ce se petrecea: un băiat era bătut de încă câţiva. Nu se bătea, ci era bătut. Faţa îi era plină de sânge şi braţele nu păreau că îl mai ajută să se apere. Atunci am început să ţip şi eu, dând din mâini într-o încercare inutilă de a face ceva. Ceilalţi îl prăvăliră pe jos şi continuară să îl lovească cu picioarele. Cineva îl lovi din nou peste faţă, atât de puternic încât îl rostogoli pe spate. Brusc, toţi se opriră şi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi în jurul lui, privindu-l. Nimeni, în toată camera, nu mai scotea un cuvânt. Băiatul nu mai mişca. Cineva rupse tăcerea:

- Mai respiră?

Într-o sforţare de moment, m-am târât printre picioarele tuturor până la băiatul inert de pe podea. I-am luat faţa în mâini, încercând să îi disting trăsăturile, dar nu am reuşit să îl identific, era plin de sânge. Mi-am ridicat privirea către agresori, analizând figura fiecăruia, încercând să le înregistrez. Deodată cineva mă luă de un braţ şi mă trase în spate, spunându-mi cu brutalitate:

- Cine eşti tu, fă? Lasă-l că şi-o merită. Dacă scoţi un cuvânt te batem şi pe tine la fel ca pe el!

Un sunet violent ca o spânzurătoare îmi străpunse amintirea, făcându-mă să tresar. O impresie de voce se stinse uşor din mintea mea, o voce feminină şi lină, cântând un fel de „nai nai nai nai... nai nai nai nai...", sonoritatea sa angelică contrastând cu imaginile din mintea mea; o voce feminină şi lină, dominând, planând asupra unor scene violente, paradoxal.

Copleşită de amintire, am oprit duşul şi m-am aşezat în cadă, luându-mi genunchii şi capul în mâini, la piept, strângându-mă ca o scoică. Un tremurat incontrolabil mă cuprinse. Ce ar fi trebuit să fac? Nu ştiam. Pe cine să întreb ce să fac? La acest gând am simţit că cedez şi am început să plâng violent, cu lacrimi uscate, cu o durere psihică şi fizică în zona pieptului, ca o gheară ce îmi smulge pielea gâtului, sufocându-mă în acelaşi timp. M-am lăsat pe spate, întinzându-mi toţi muşchii şi nervii, continuând să plâng cu suspine şi sughiţuri. Aşa m-a prins ora 2 noaptea, întinsă în cada deja uscată şi rece, cu membrele rigide, obosită de plâns şi de gândit, într-o stare de transă şi de goliciune a minţii.

În final, m-am ridicat din cadă şi am păşit pe gresie. Cu un picior am călcat pe ceva moale: un morman de haine zăcând pe jos ca un muribund, hainele pe care trebuia să le pun în maşina de spălat. Uitasem că erau acolo. Lângă, se afla o brăţară de cauciuc, roşie, cu o inscripţie: CDRA. M-am aplecat şi am atins-o cu degetele, ca şi cum aş fi vrut să îi simt textura. Şi chiar asta voiam. Ciudat. Un fior rece mă cutremură la atingerea acesteia, ca trecerea dintr-un coşmar în realitate, ca un luntraş alunecând într-o barcă pe o apă întunecată în toiul nopţii. Un luntraş sumbru, într-o tăcere mormântală.

M-am ridicat, dar am simţit cum mi se înmuiară picioarele. Straniu. M-am aşezat pe marginea căzii, ţinând în continuare brăţara în mână: ce era cu ea? Ca un fulger, amintirile mă năpădiră, din nou: brăţara aceasta o purtasem de Revelion, în acea casă a ororii. Dar nu era a mea. De unde apăruse în mâna mea? Dar ce importanţă avea nenorocita de brăţară, când eu în noaptea aceea asistasem la... Din nou, stresul malign mă cuprinse.

În acea învălmăşeală de gânduri şi nervi, un lucru îşi făcu loc în mintea mea, aplanând restul problemelor cu o dulce, o!, prea dulce linişte: Bianca... Cu părul său brunet şi scurt, cu energia sa de neistovit, cu bucuria sa de a trăi şi a dansa, cu euforia din ochi şi din voce. Ce făcea fiinţa aceasta acum? Unde era? Cu cine? Mai ştia cine sunt? Cât de tare mă detesta din cauza ultimei vizite la ea acasă? Dacă vorbisem într-adevăr cu ea şi nu cu sora ei...

Corazon... Corazon suspina... Un suflet de care mă apropiasem, strigând „Pleacă! Pleacă-mă...". Un suflet în faţa căruia m-aş fi plecat. M-aş fi plecat, într-adevar? Da, închizând ochii, lăsându-mă în voia sorţii ca un vapor căruia i s-a retras căpitanul, chiar în vreme de furtună. Viaţa mea nu era chiar furtunoasă, cred, dar cel puţin era ceţoasă - o vreme la fel de nefastă pentru un vapor lăsat în derivă. Amintirea Biancăi îmi veni în minte precum un înger îndepărtat, un sunet şubred de fluier îndurerat şi în acelaşi timp ca o silabă dezacordată şi greşită, paradoxal. Totuşi, cu ea trebuia să vorbesc. Trebuia să încerc să recâştig drumul către sinele ei plin de măreţie.