Fugara

9 noiembrie

- Hai, Loredana, trezește-te... am auzit ca prin somn.

- Ahora... Me quedo cinco minutos... (din spaniolă: Acum... Mai stau cinci minute...)

Am auzit într-adevăr prin somn. Era o zi de luni, prima zi de luni în care plecam la școală de la Corina de acasă. Prima? Nu, doar o iluzie, un mic moment de derută. Nicidecum prima. În timp ce vocea ei, ce îngăima cine știe ce cuvinte fără interes, se depărta ușor de mine, mă îndepărtam și eu încet de somn și de vise – visasem atât de intens că eram mică, la Madrid, încât pentru câteva clipe am crezut că eram într-adevăr atunci, acolo.

Am deschis ochii: în cameră era întuneric ca noaptea, iar absența Corinei făcea să fie și mai întuneric în încăpere și în interiorul meu. M-am ridicat în capul oaselor: unde e soldatul meu, tovarășa mea, protectoarea mea cu păr blond și puțin? E atât de liniște. Îngrozitor de liniște. Ceva se întâmplă sau urmează să se întâmple.

Mă simt atât de singură. Dar ce, până acum am fost și mai singură, într-adevăr izolată, în casa mea. Oh, chiar am fost puternică dacă am putut rezista așa. Și acum? Acum s-a rupt ceva în mine. Cum? Când? Nu știu, m-a luat ceva prin surprindere, dar nu îmi place. Mă simt vinovată. „N-ai de ce." Îmi vine să plâng. „Dar plângi, domn′e!" Mă simt singură, groaznic de singură. „Dar plângi..." Vreau să plâng. „Dar..." Nu pot. Ceva s-a rupt în mine. O să devin depresiv? Ce o să se întâmple cu mine? O să îmi pierd mințile? O să devin un nebun? „Cum, mă, ai înnebunit, cum să devii un nebun?" De când vorbesc despre mine la masculin? O să clachez. O să clachez. Chiar aici, în dimineața asta? Ce naiba se întâmplă? Mi-am pierdut mințile. Pe neașteptate, Corina intră pe ușă.

- M-ați făcut să-mi pierd mințile, i-am spus.

- Cine?

- Toți.

- Ți-ai făcut-o cu mâna ta. Tu ai vrut cu disperare să trăiești toate lucrurile astea.

- E în zadar...

- Ce?

- E doar în capul meu. E doar în capul meu. Nu e nimic.

Corina se apropie de mine și se așeză pe marginea patului; mă întrebă cu vocea joasă:

- Ce tot zici acolo?

- Mă simt vinovată. Cum e să porți pe umerii tăi vina întregii lumi?

- Ce tot spui?!

- Vlad, Bianca, eu, ai mei... Delia, tu...

- De ce plângi?

Plâng?

- Nu știu... Vreau să vorbesc cu Vlad. Dă-mi telefonul să-l sun.

- E ora 6.

- Nu contează, spiritele nu dorm.

- Ce mai ai de vorbit cu el? Parcă spuneai că s-a terminat.

- Spuneam? Că... Nu, nu s-a terminat.

- Loredana...

- Până sâmbătă! Până joi!

- Ce, până sâmbătă, până joi? Ce e în capul tău? De două săptămâni tot zici că se termină.

- Dar simt nevoia să îl văd... Așa simt...

- Nici nu mai am cuvinte... Înainte să plecăm îți rulez un...

Nu am mai auzit continuarea, deja vorbeam la telefon cu Vlad, dar am înțeles perfect ce intenționa Corina.

- Da, iubita, îmi răspunse el cu o voce înfiorător de senzuală – de când avea el așa o voce?

De când îmi spune el „iubita"? Nu știu, dar îmi place al naibii de mult. Sunt „iubita". Sunt „iubită". Moralul mi se ridică atât de mult încât parcă îl simții străbătându-mi vertical pieptul. Corina se așeză lângă mine în pat, cu un bol de lapte cu cereale în brațe și deschise televizorul pe un canal cu muzică. Acolo, niște toboșari își exersau meseria.

„Ce zgomote teribile, ce tobe... Parcă sunt bătăile inimii mele."

- Loredana, ai adormit? mă întrebă Vlad.

- Nu.

- Atunci? De ce m-ai sunat?

- Voiam... să văd dacă mai ești supărat că nu am ieșit ieri.

- E ok. Iar te-ai văzut cu idiotul ăla, nu?

- Da, da... am îngăimat și imediat am închis telefonul.

Corina înfuleca micul-dejun, plescăind și uitându-se la televizor.

- Dă muzica aia mai încet, i-am spus, în timp ce telefonul îmi aluneca din mână.

- Credeam că-ți place.

- E groaznică. Vlad încă crede că îl înșel.

- Și tu ce îi spui?

- Că e adevărat.

- Dar nu e! aproape că strigă ea, fornăindu-și nasul și cerealele din gură. De ce faci asta?!

- Nu știu.