Faithless

Baby Steps

​Ati avut vreodata senzatia ca sunteti ca si morti, chiar daca stiti ca sunteti inca in viata? Ciudat sentiment, greu de suportat si aprope imposibil de explicat... Si totusi, daca persoanele in viata au sentimentul asta uneori, ce simte o fantoma in acele moment? Teama sau curaj? Tristete sau bucurie? Incatusare sau libertate?... Ce vede? Umbre, lumina sau intuneric?
​Dar eu? Ce suntem noi in spatele acestui corp material plin de slabiciuni? Un suflet, spirit. Si dupa aceea? Nimic... asta pentru ca nimeni nu stie. Ei bine, atunci cand oamenii sunt depasiti de o anumita intrebare sau intrebarea are legatura cu ceva ce ei nu pot intelege, majoritatea refuza sa accepte faptul ca nu stiu si prefera sa nege orice alt ceva.
​Cu toate astea, eu nu vreau sa vorbesc despre viata, moarte sau spirite. Eu doar explic comportamentul societatii in raport cu oamenii de arta, in raport cu mine insami.
​Umanitatea este foarte sucita si indecisa. Aceasta ridica la rang de arta multe non-valori si ii pun la zid pe cei care vor cu adevarat sa transmita un mesaj... si nu numai.
​Spitalele de nebuni au fost, de fapt, inventate pentru oamenii destepti care au hotarat sa-si creeze o lume a lor cand au realizat ca cea in care deja traiau era insuportabila. Lumea mea "imaginara" a fost, insa, a dracului de reala si acum nu stiu daca a fost un lucru bun sau rau. Ea se reduce doar la doua posibilitati: puteam sa-mi traiesc toata viata imaginandu-mi-o sau puteam sa-mi traiesc viata chiar traind-o. Dar, problema, in sine, a fost faptul ca s-a terminat...
​Pana in momentul "X",  nu ma gandisem vreodata sa ma indragostesc, nu cred ca iubisem pe cineva in felul acela vreodata si atunci... Boom! Si totusi, o pustoaica (ca mine) nu gandeste prea mult, ea  se arunca cu capul inainte... si totusi, nu pot spune ca n-a mers (partial) bine. "Pierderea dragostei e compatibila cu viata". Asta e una din lectiile pe care as vrut sa le stiu inainte de punctul meu terminus.
​Regrete: poate totul sau poate nimic, nu pot spune sigur.
​Multumiri: mie insami, ca sunt complet stapana pe viitorul meu si am curajul sa-l si sfarsesc...
​Dar de ce scriu toate astea? Nu stiu, sunt confuza. Nu, confuz poate nu e chiar termenul potrivit, indecisa se potriveste mai bine. Pur si simplu o fac pentru ca mereu am facut-o. Nu pot spune ca vreau sa ajut in mod special pe cineva, desi nu m-ar deranja daca s-ar intampla asa, pur si simplu vreau sa demonstrez ca am fost un om si greselile mele NU ma definesc. Daca am ales sa dau pe gat un cocktail de pastile si energizant, nu inseamna ca am fost o persoana rea sau proasta, inseamna doar ca am fost sensibila si puternica, pana intr-un punct. Nu vreau sa fiu inteleasa de nimeni, oricum nu o vor face... ei tot vor alege sa vada doar ceea ce vor sa vada.
​Si totusi, de ce am facut-o? Pentru ca m-am saturat sa tot fiu pusa la zid de altii, m-am saturat ca altii sa ma faca sa simt ca, in fiecare seara, sufletul meu apune odata cu Soarele... Am vrut sa dovedesc ca eu insami decid cand mi se sfarseste cartea. "In the most cases of suicide, a person doesn't want to die, they just want the pain to end."
​Concluzie (poate a fost o scrisoare penibila si fara sens, dar nu-mi pasa pentru ca am scris cu inima si sufletul, iar asta e un privilegiu pentru tine, cititorule...): Live. Love. Learn. Die.
​Si totusi... lucrurile nu au stat chiar asa, iar eu... am mintit pentru ca am invatat de la oameni cea mai importanta lectie: "Everybody lies".

***

​Tuseam incontrolabil, iar corpul imi era chircit de cada. In fata mea era CC, desi nu-mi prea venea sa cred ca era acolo, ca eram amandoua acolo in carne si oase, tefere ca si cum nimic nu se schimbase.
​Am ridicat mana si i-am scos degetele din gura mea... apoi mi-am privit surprinsa trupul. Daca eram vie, atunci tot ce se intamplase mai fusese real?
​"Ce cauti aici?" am spus aproape fara voce.
​"Eve!" striga CC si ma stranse in brate de era sa ma mai omoare o data, prin sufocare de data asta. "Ma bucur atat de mult ca esti bine!"
​"Dar nu sunt..." am murmurat.
​"M-ai speriat de moarte!!" continua ignorand total ce tocmai spusese.
​"De ce ai facut-o?" am continuat pe un ton inghetat si vlaguit.
​"Un simplu 'Multumesc, CC, ca mi-ai salvat viata' este suficient, sa stii" comenta ea dandu-mi drumul din imbratisare.
​"Poate nu voiam sa faci pe eroina si sa-mi salvezi viata..."
​"Eve..." incepu CC, aprinzandu-se. "Esti sor-mea, in momentul asta nu mai conteaza dorinta si opinia ta! Si, pe viitor, ai putea gasi, daca tot vrei sa-ti faci rau, ceva mai putin fatal ca, nu stiu, ascultatul muzicii proaste sau tricotatul? "
​"Daca ai fii in locul meu, nu ai glumi cu asta... Uita-te la mine si la mainile mele, sunt distrusa, sunt ultima terminata de pe acest pamant, sunt urata si nimeni n-o sa ma mai iubeasca... Mi-e sila de mine insami!"
​"Eu o fac." imi raspunse simplu. "Lucy Evelyn Lancaster, esti sora mea si te iubesc indiferent de felul cum arati sau ce faci... si asta e tot ce conteaza. Si daca Andy n-a fost sa fie, nu inseamna ca nu te va mai iubi nimeni pentru cine esti cu adevarat. Si, chiar daca e asa, o sa ne mutam impreuna cu 69 de pisici. N-o sa ai timp sa te plictisesti."
​As fi vrut sa fii auzit toate acestea in urma cu vreo ora, inainte sa iau afurisitele alea de pastile, dar ce mai conteaza acum? Traiesc, iar asta inseamna ca am o a doua sansa la viata si, din fericire, stiam exact ce aveam de gand sa fac.