Faithless

A Desert Of Broken Memories

Desi trecusera cateva zile de cand avusesem acel vis ciudat, inca eram in soc datorita lui. Uneori chiar imi reveneau secvente din acel cosmar in timpul noptii. Poate nu a fost cel mai infricosator vis (personal, asta se incadra perfect in categoria mea «de groaza» chiar daca nu avea monstrii sau chestii paranormale, bine, cu mici exceptii.), poate viata aia nu era chiar atat de rea, adica eram printre cei mai populari, Helennei ii era frica de mine (probabil si altora, dar nu o aratau). Era viata perfecta pentru oricare alt licean, dar nu si pentru mine... poate a fost candva ce mi-am dorit (fara sa stie si altcineva), dar acum cand am vazut pretul pe care sup nevoita sa-l platesc pentru asta... sa ma urasca toti, dar sa ma iubeasca cine trebuie! O viata fara CC, Andy sau Miruna... actually, this is NOT a life.

Ma tot gandeam mereu la vis. Cumva, incercam si nu reuseam sa-l uit... asta putea fi una din lectiile acelea cu ai grija ce-ti doresti? Era total posibil. Si totusi... de ce m-am panicat atat de mult cand am vazut ca nu mai am numarul lui Andy in telefon? De ce m-am speriat cand am realizat ca el (in vis) nu ma cunoastea? El doar mi-e un prieten apropiat. Nimic mai mult... si totusi de ce? (Imi scapa ceva?) Nu neg ca plecarea lui CC ma durea (slava cerului ca in realitate a ramas aici!!!), dar intr-un fel ma bucura ca intre ea si tatal ei nu mai era un ocean. (Sunt asa de chitra ca o vreau doar pentru mine?... doar ca prietena sa stie toata lumea. I'm not always a selfish bitch, but when I am...). Cat despre Andy, Miruna si Bianca... ( nu e ca si cum as vrea sa plece... dar daca vor vrea s-o faca, o sa-i las).

La scoala, am inceput sa stau din ce in ce mai mult cu CC din moment ce Miruna avea foarte mult de recuperat la matematica pentru verificari (o, da! Nenorocitele de verificari se apropiau!). Orele si pauzele erau exclusiv CC, serile erau pentru invatat (care nu ma mai atragea nici macar putin), iar noptile vorbeam Andy (noptile noaste devenisera ca niste zile). Apusul ne era rasaritul, miezul noptii, miezul zilei, iar rasaritul... el ramanea acelasi, dar noi nu... adica eu, personal, ma simteam mai libera, mai odihnita. Iubeam sa vorbesc cu el, era ca si cum puteam sa-i spun orice (si aproape o faceam). Voiam din nou sa-l pot vedea, voiam din ce in ce mai mult sa-l vad... dar el era atat de departe (si mai mult ca sigur nu avea sa mai vina pe aici).

"I miss you so much..." mi-a spus intr-una din seri. Pur si simplu am simtit cum mi s-a topit inima (cred ca am zambit ca o idioata toata ziua urmatoare... si urmatoarea... si urmatoarea... si... hai sa spunem toata saptamana!). El avea efectul asta asupra mea... sa-mi schimbe orice stare nasoala intr-una buna, imi arata ca orice veste proasta avea si o parte buna... si zambeam. Ca in seara aceea... prima data cand ne-am cunoscut...

Il iubeam... asta era... il iubeam cu adevarat, dar... mi-era atat de teama sa recunosc. Mi-era frica... sa ma atasez de cineva.

Nu stiu ce imi era mai greu, sa accept ca ma atasasem de cineva sau sa accept ca cineva putea sa ma influenteza (pozitiv) atat de mult.

Toti anii in care m-am chinuit sa-mi creez armura perfecta, scutul care sa ma izoleze definitiv de orice interactiune cu cei din jurul meu. Imi doream sa fie sufiecient de puternic incat sa fie valabil si in interior meu, capabil sa tina orice sentiment departe de oameni... dar nu am reusit. A fost atat de defect incat a permis unor persoane sa patrunda in sufletul meu. (Sufletul meu... era ca un bebelus abandonat intr-o cetate cu ziduri groase, fara vreo arma care sa-l ajute sa se apere.) Am facut greseli, le-am ranit, dar dupa un timp... ei bine, atunci scutul meu a atins perfectiunea. Cetatea mea era complet construita, dar nu in totalitate de mine... CC si Miruna. Ele erau tot ce am avut si mereu voi avea nevoie. Saviour for all that you do, so you can live feely without their harm...♪