Faithless

Recovery

Stateam in dreapta, in timp ce Andy conducea cat de repede putea (nu suficient de repede, in viziunea mea) catre spital. Priveam drumul in gol, urechile imi tiuiau si incercam sa-mi revin din soc... lui, nici nu ii spusesem inca.

Fiecare muschi din corpul meu tremura incontrolabil si incercam cu greu sa ma abtin... voiam sa nu mai fiu atat de speriata... incercam sa sper ca totul va fi bine...

Cand am ajuns, nici nu am asteptat sa parcheze bine ca am si iesit fugind ca o disperata catre spital... Andy m-a ajuns din urma si m-a prins de talie.

"Calmeaza-te... orice s-ar fi intamplat grijile si nelinistea... teama, n-o sa ajute."

Si atunci mi s-au inmuiat genunchii de tot... nu stiu ce as fi facut daca el nu ar fi fost acolo... si, din nou, in bratele lui mi-am gasit alinarea.

Am simtit cum tot corpul meu se scurgea incet la pamant. (Ce naiba se intampla cu mine? Cand am devenit atat de slaba? Sau asa am fost mereu...?)

"Eve..." spuse el bland. "Orice-ar fi, eu sunt mereu aici..."

Mai mult ca sigur isi daduse seama ca tot ce se intamplase era grav de-a binelea. As fi vrut sa-i spun, dar imi era imposibil sa scot vre-un sunet. Intr-un fel, in mintea mea, negam tot, speram ca fusese o greseala...

Am respirat adanc si am strabatut parcarea pana in receptia spitalului. M-am apropiat de biroul de informatii.

"Ma scuzati, unde o pot gasi pe Filip Bianca?"

Cu coada ochiului l-am vazut pe Andy tresarind la auzul acestui nume, dar eram prea concentrata pentru a mai acorda importanta unor astfel de detalii.

"Salonul 1269, etajul 4..." mi-a raspuns dupa o scurta cautare in calculator.

M-am intors catre Andy si i-am aruncat o privire care sa-l faca sa inteleaga ca voiam sa ma urmeze.

Nici nu am avut rabdare sa astept liftul, am inceput sa alerg pe scari (cei drept pe la etajul 2 imi cam pierdusem suflul de tot). Pe holul de la 4, cautam disperata salonul...

Intr-un final, l-am gasit si am dat (efectiv) buzna pe usa, fara sa observ ca, intr-un colt, statea Loren.

Cand am vazut-o pe Bianca inconstienta, intinsa pe patul din mijlocul salonului, mi s-a taiat respiratia... am facut un pas in spate, dar m-am lovit de Andy. El m-a prins protectiv de umeri.

Intr-o clipita mi s-a acrit de spitale... nu era prima data cand vedeam pe cineva intr-o postura atat de deplorabila (presupunand ca filmele si serialele medicale se iau in calcul...), dar era prima data cand ii se intampla asa ceva unui apropiat...

"Eve..." se auzi o voce.

Am tresarit (Pe semne ca o luam razna de tot. Acum mai auzeam si voci...). Ramasesem muta de frica... tot ce voiam in acel moment era sa o iau pe Bianca de acolo si sa plecam cat mai departe de acel loc...

"Eve... esti ok?" ma intreba Loren. (Normal ca nu eram ok... dar n-aveam suficienta forta sa-i raspund...)

M-am intors si am iesit in hol. M-am asezat pe prima canapea. Mi-am pus fruntea in palme si am stat.

Tremuram si nici macar nu mai aveam lacrimi sa plang. Puteam sa fiu atat de simplu eu in locul ei sau… oricine altcineva la care tineam. (Cred ca atunci am realizat pentru prima data cat de fragile erau vietile noastre de muritori si tot atunci am vazut cat de greu e sa pierzi pe cineva asa… CC poate ar fi simtit la fel pentru mine).

Inca speram ca nu fusese nimic mai mult decat un cosmar din care aveam sa ma trezesc… dar nu. Vanataile provocate de ciupiturile pe care mi le facusem sperand ca eram intr-un vis atestau contrariul… totul era cel mai real ghinion al meu, dar, pentru prima data in viata, nu ma afecta direct.