Faithless

Welcome To My Hell!

Alarma telefonului suna intermitent cand m-am trezit. M-am uitat cu ochii lipiti la ecranul orbitor (mult prea orbitor). Arata ora 8:00. Nu-mi prea aminteam mare lucru din ce s-a intamplat dupa ce i-am povestit lui Andy ce am patit. (Cand am inchis apelul? Ce i-am mai zis?).

Capul ma durea ingrozitor de tare si eram inca zapacita de toate cele intamplate. (Nu cumva visasem?). Am ridicat maneca hanoracului. Zgarieturile stangace provocate de compas erau chiar acolo. Tronau insengarate pe antebratul meu. (O, Eve idioato!).

Imi venea atat de greu sa cred. Eram ametita.

Am cautat telefonul in pat. Am verificat agenda. Un numar necunoscut ma apelase la 3:47 am. "Andy..." am murmurat. Am clipit si am dat sa aflu mai multe informatii despre apel. "Durata apel: 72 de minute si 9 secunde".

Gandul la el ma facut sa zambesc. "M-a sunat... pe mine." (atunci am inceput sa simt fiori in stomac. Nu... fiori in tot corpul. Mergeau pe sira spinarii, iar apoi pe coaste ca o imbratisare rece si tremuranda. Oare asa se simte cand te imbratiseaza un cadavru? Atingeri... reci?

Asta nu era ca si cum Andy ma atingea? Ca o imbratisare? Nu, nu fizic. E ca si cum el imi imbratisa sufletul, gandul, ideile... ca si cum ma vedea mai mult decat un ambalaj... dar cum?)

Inima imi batea cu putere, iar singurul lucru la care ma puteam gandi era albastrul ochilor lui, privirea aceea sincera pe care o avea cand zambea. Si felul in care mi-a zambit atunci cand m-a ajuta sa ma ridic de pe podea. Nu mai pot spune nimic de imbratisare... Mi-a taiat pur si simplu respiratia. Tampla mea se sprijinea pe pieptul lui si asa, ii puteam auzi bataile rapide ale inimii. Mi-am pus mana pe crestet si parca simteam din noua barbia lui stand acolo. Stateam. Stateam si ma gandeam la el. Acum mi se parea ca fiecare gest al lui era special. El era special.

"Daca ar fi acum aici, oare ce as face?" m-am intrebat. "Probabil nimic... Pentru ca nu sunt in stare sa fac nimic. Nimic bun... "

M-am intins pe pat cu bratele larg deschise. Am inchis ochii si am inceput sa-mi imaginez...

Am tresarit cand, o clipa mai tarziu, telefonul meu anunta ora 9:00.

"La naiba o sa intarzii la scoala!" am exclamat sarind din pat direct la usa dulapului. Am scos de acolo primele haine care mi-au picat in mana: o pereche de jeansi negrii si un tricou cu Falling In Reverse (cat de previzibil!). Ma simteam o tradatoare (oare chiar eram una?).

Am coborat din camera si am plecat la liceu. Am ales sa sar peste micul dejun (nu numai pentru ca nu aveam timp) si i-am evitat cu desavarsire pe ai mei.

Tot drumul am ascultat Three Days Grace (a doua mea trupa preferata dupa Falling In Reverse, bineinteles, inainte sa-i descopar pe cei de la Black Veil Brides) si m-am gandit la Andy. Nu puteam sa-mi scot din cap felul cum se purtase el cu mine seara trecuta (eu care nici macar nu eram o fana a lor)... si felul cum se purtase "idolul" meu (mai bine zis felul in care nu s-a purtat)

9:58. Am ajuns fix cu 2 minute inainte sa se inchida poarta. CC ma astepta in pragul salii de desen.

"Stiam ca vei ajunge!" a spus inante sa-si arunce bratele pe dupa gatul meu. "Ei, cum a fost la concert?"

Ma privea insistent cu un zambet larg pe chip.

"A fost..." am raspuns intrand in clasa si indreptandu-ma spre locul meu (fix in ultima banca).

CC a ramas nedumerita in prag. S-a apropiat.

"Nu ti-s toti boii acasa. Ai patit ceva? Adica aseara mi-ai trimis un mesaj in care scrisesei sa te sun, dar cand am facut-o, suna ocupat."