Blestemul lui Dem

Capitolul XVI. 'Asta nu e o despărțire, Dem. Da?'

Denim p.o.v.

-Prelungiți ceea ce ați început aseară?! Dem ce se întâmplă?

Îl priveam exasperată, și nu, nu știam ce scuze să găsesc. Eu îl iubesc pe Louis mai mult decât își imaginează el, dar de ce mi-a plăcut sărutul cu Lucas atunci? Nici eu, nici Lucas nu scoteam niciun sunet, de parcă Louis era cel ce trebuia să dea explicații.

-Lucas? Ai ceva de spus?, a rostit pe un ton furios și disprețuitor.

-Îmi pare rău, amice, dar cred că m-am îndrăgostit de Denim. Încă de la banchet am știut că se va ajunge aici, dar nu mi-am dat seama că totul va decurge așa repede.

God! Lucas, tu ești prost sau prost?! Ohh, eu nu pot să-l pierd pe Louis. E o tâmpenie treaba asta. Louis și-a încleștat mai tare pumnul, afundându-l în fața lui Lucas. Picături roșii și grele și-au făcut apariția pe chipul său, eu simțindu-mi stomacul mic, de parcă eu am fost cea rănită. Lucas s-a îndârjit, însă pumnul lui Louis a aterizat din nou pe Lucas, el căzând la podea cu zgomot.

-Dem..e..a ..mea!, a scuipat Louis cuvintele, dând o ultimă lovitură în stomacul lui Lucas.

Am simțit cum o iau razna, totul devenind negru în jurul meu. Mâinile familiare a lui Louis m-au ridicat pe sus și m-a dus în camera lui, așezându-mă cu grijă pe pat. Ceața a dispărut, ochii meu revenindu-și din șoc. Băieții tocmai s-au bătut din cauza mea, iar eu nu știu ce să spun.

-Dem, ești bine?, m-a întrebat rece ca gheața insulei Groelanda.

Nu, nu pot să-l pierd. Un șiroi de lacrimi mi-a inundat fața mea palidă și mi-am afundat-o în scobitura gâtului lui. Am inspirat parfumul vindecător apoi m-am ridicat, privindu-l adânc în ochii săi, deveniți cafenii, întunecați și extrem de reci.

-Denim, vreau să știu ce simți pentru Lucas. Îl placi?

Oh, nu. Nu îl plac. Eu vreau să-l omor, Louis. Pe tine te vreau. El m-a sărutat.

-Nu. Îmi pare rău că te îndoiești de mine.

Nu pot să cred că crede asta. Se presupune că avem încredere.

-Dem, nu mă îndoiesc, dar te-am văzut într-o ipostază..cu prietenul meu. Și nu pot să trec cu vedere peste asta. Nu pot.

-Și ce e acum?

Doamne, nu. Nu. Nu. Un fulger mi-a penetrat toată ființa, alte lacrimi torturându-mă.

-Cred că trebuie să stăm departe puțin unul de altul, eu ca să pot uita, și tu ca să poți să-ți dai seama ce simți și pentru cine simți. Da? Asta nu e o despărțire, Dem. Nu plânge. Nu-mi place să te văd așa.

Nu. Cerul mi-a căzut în cap, iar pământul mi-a fugit de sub picioare, lăsându-mă pe mine să cad pe fundul oceanului, în care înotam demult. Nu se poate ca toate relele să coincidă; infidelitatea tatei, dorința incontrolabilă de a mă răzbuna, sărutul idiot cu nătăflețul care mi-a plăcut, 'despărțirea' și cireașa de pe tort - de mâine încep școala. De ce Louis mă părăsește exact acum, când am cea mai mare nevoie de el? Oh, cu ce-am greșit?

-O.K., Louis. Eu..voi..pleca acasă. Nu mai pot să stau aici cu tine. De mâine îmi încep orele și..așa va fi mai bine.

Ochii lui s-au întunecat și mai mult, umplându-se de lacrimi pe care voia să le țină în frâu cu tot dinadinsul. Nu vreau să plec. Îl priveam tristă și speram să zică: 'Dem, nu pleca.', însă n-a fost să fie. Am ieșit din camera lui în care am avut cele mai dulci și prețioase momente, apoi am intrat în camera mea, fosta mea cameră adică și am alergat spre dressing trăgând toate umerașele pe pat. Din debara am luat o valiză veche și mi-am îndesat în ea toate lucrurile, printre care și toate amintirile inedite pe care Louis mi le-a oferit, închizând apoi fermoarul ruginit. Durerea mi s-a răspândit în oraganism precum cancerul și cu valiza în mană am pășit pragul camerei pe care o iubeam atât de mult. Pe masa din sufragerie am lăsat un bilet pentru Erika și Alexandra, apoi am urcat în taxiul pe care-l comandasem mai devreme și cu sufletul frânt am urcat în el dând adresa casei, privindu-l pe Louis care mi-a șoptit un 'te iubesc' , în timp ce m-a îmbrățișat cu brațele cele mai iubitoare din lumea asta.