Blestemul lui Dem

Capitolul XVIII.

Denim p.o.v.

Nu, nu, nu! Nu Ally. Nu. De ce ea? De ce? Ally a mea e moartă. Ally a murit din vina mea. Eu am tras în piciorul ei și acum a murit. Nu se poate. Sunt o criminală. O criminală.

-Domnișoară Denim, vă rog să vă păstrați calmul. Eu sunt aici ca să vă ajut.

-Să mă ajutați?! Sunt un caz pierdut! Pe dracu! Vreau s-o văd! Unde e mama?, am urlat și un plâns iremediabil m-a cuprins, tot trupul tremurându-mi.

Surioara mea nu mai e. Ally a mea. Nu pot să cred. Trebuie să fie o eroare. O greșeală imensă. O forță interioară a ieșit la suprafață, dându-mi putere să mă ridic și să-l împing pe doctorul ăsta tâmpit care nu înțelege ce înseamnă să afli că ți-a murit surioara. Abia acum am observat că purtam o rochie albă, ce mirosea oribil a detergent ieftin și în picioare nu aveam nici măcar o pereche de șosete. Am alergat cu doctorul ăla pe urmele mele tot spitalul până când am găsit-o. Stătea pe un pat asemănător cu al meu, fața îi era roz pal, cu nuanțe de mov. Dumnezeule mare, ce am făcut?! Mi-am ucis sora cu mâinile mele. M-am năpustit asupra ei și am luat-o în brațe, râul de lacrimi revărsându-se peste chipul ei. Nu, nu, nu. Alexa, nu. Ce căutai la petrecerea aia blestemată?! Ce naiba căutai acolo? Unde e mama? Trebuie să fie distrusă.

Am găsit-o dormind pe un pat din salonul alăturat. Avea părul împrăștiat pe toată fața ei roșie și fără nici o vlagă. Și da, chiar eu cauzasem asta. Plânsul m-a învăluit din nou, corpul meu căzând la pământ lângă patul mamei. Ce se întâmplă cu mine? Am ajuns să fiu o criminală care și-a împușcat sora. Ce urmează?! Alte victime? Altă suferință? Și doar idioata de Caren e de vină, pentru că dacă nu mă chema la neroada aia de petrecere și dacă nu mă arunca pe pod, eu acum aș fi fost în camera mea învățând și mergând la școala mea plitictisitoare împreună cu Erika. Niște brațe reci și puternice m-au ridicat cu putere de pe jos, eu ajungând față în față cu el. Cu tata. Mă privea la fel de rece precum ghețarii veșnici din Antarctida, corpul meu brunc începând să tremure ușor.

-Denim, tu trebuie să mă ajuți cu toate ritualurile pentru înmormântare. Eu nu pot face față singur. Până mâine la prânz, Ally trebuie să fie în pământ.

Doamne, de ce se comportă astfel? Știam că tata e rece față de tot ce se întâmplă în jur, dar nici chiar atunci când îi moare o fiică nu e trist? De parcă vorbea de un obiect, care după uzare trebuie dus la coș.

-Tată, e Ally. Ally a murit. Pe tine chiar nu te doare? Să nu contezi pe mine, eu nu pot face asta. Pur și simplu nu pot. Plec.

A tăcut și nu a încercat să mă oprească atunci când am ieșit din salon, îndreptându-mă spre telefonul public din spital. Am nevoie de Erika. E prea grea situația asta, e prea grea.

*convorbire telefonică*

-Alo? Erika?, am șoptit, lacrimile mele sărate prelingându-se pe toată fața.

-Denim, ce ai? De ce plângi?! S-a întâmplat ceva cu Alexandra?

-A murit, Erika, a murit azi dimineață și eu simt că o să mor împreună cu ea. Vino și mă ia că eu n-o mai pot vedea pe mama în starea în care e. E distrusă și e vina mea. E-r-i-k-a, e vina mea.

-Denim, vin acum, dar liniștește-te te rog. Nu fă nicio mișcare. Vin acum., mi-a zis cu o voce tristă punând receptorul.

*sfârșitul convorbirii telefonice*

***

Un val de tristețe m-a cuprins când am văzut corpul neînsuflețit al surorii mele într-un sicriu din lemn pe pământul negru și umed. Ally a mea nu mai e.. Nu mai e..mie dor deja de e ea, de râsul ei copilăros, de buclele ei blonde și jucăușe, de mânuțele ei firave care mă îmbrățișau atunci când aveam nevoie de o îmbrațișare, de certurile noastre și de tot, tot ce acum zace fără suflare în acest sicriu. Două brațe calde și primitoare m-au tras într-o îmbrățișare plină de compasiune și iubire. Louis. Da! Atâta nevoie aveam de asta...