This feeling hurts so much

XIII

Chipul său se lumină dintr-o dată, ridicându-l în forţă spre mine. Avea un rânjet copilăresc pe chip, ceea ce mă speria. Nu vedeam nimic amuzant la întrebarea mea.

-Ce tot vorbeşti acolo? Normal că te iubesc, eşti cel mai bun prieten al meu.

-Ştii doar că nu la asta m-am referit.

Se lăsă din nou liniştea, iar pe chipul lui nu se mai putea observa decât un zâmbet discret şi trist, pe care eu unul l-am putut vedea.

-Eu te iubesc doar ca pe un prieten, ca pe un frate...

-Dar nu înţeleg, Mark, am tresărit eu la auzul replicii sale. Mi-ai zis că eşti gelos, mi-ai oferit sărutări şi ai spus că...

-Ştiu ce am spus, Akita, mă întrerupse, lăsându-mă pentru câteva secunde fără respiraţie.

Mi-am revenit curând, privindu-l stupefiat. Acesta nu era Mark pe care îl ştiam eu, sau era, însă se schimbase destul de mult. Poate că nu ar fi trebuit să îl întreb asta. Nici nu ştiu ce a fost în mintea mea în momentul acela. Aş fi vrut să dau timpul înapoi cu câteva minute, dar era imposibil, pentru că sigur aş fi făcut-o dacă se putea cu adevarat.

I-am analizat chipul şi expresia serioasă, apoi mi-am dat seama că înţelesesem totul greşit. Mă iubea, într-adevar, dar doar ca pe un frate, ca pe un prieten foarte bun în care poţi avea încredere.

Am prins destul curaj cât să îl privesc fix în ochi, puţin încruntat datorită neliniştirilor mele din acel moment.

-Dacă tu îţi săruţi fratele doar pentru că te înţelegi bine cu el, asta cum se mai cheamă? m-am răstit fără să îmi dau seama, coborând apoi tonul şi lăsându-mă mai pe spate pe acea treaptă, uitându-mă apoi brusc spre fereastră.

Picăturile nu se mai izbeau de geam, ci doar alunecau cu simplitate pe întregul material transparent. Afară se întunecase cu mult mai mult, însă nu era din cauza orei târzii, ci a norilor fumurii ce îşi găsiseră locuinţa deasupra oraşului.

M-am ridicat în picioare şi i-am zâmbit forţat, apoi m-am dus spre uşa de la ieşire, fără să îi mai aud răspunsul, care, stând mai mult pe gânduri, nu mă mai interesa. Fusese greşeala mea că înţelesesem totul greşit. Acele sărutări de atunci nu au fost nici mai mult, nici mai puţin, simple gesturi, poate.

-Ca să vezi, s-a oprit ploaia.

Am apucat clanţa şi am deschis uşa, privind spre cer. Bolta încă părea tristă, gata să îşi verse lacrimile pentru a doua oară, de aceea trebuia să plecam mai repede până nu se făcea prea târziu.

-Cred că ne vedem mâine la şcoală, am rostit, întorcându-mă cu capul spre Mark, acesta ridicându-se în picioare şi scuturându-şi hainele de praf.

-Desigur.

"Asta dacă o să vin..." am continuat în gând, luându-mi la revedere de la colegul meu care, spre surprinderea mea, nu mai aduse aminte de niciun cuvânt din întrebările mele prosteşti.

Cât timp mergeam, mă gândeam doar la greşeala făcută şi totuşi nu înţelegeam acele gesturi făcute de el. Poate că devenisem prea insistent dintr-o dată, prea indiscret, prea îndrăzneţ şi prea nervos. Până şi pe mine mă speria noul caracter.

După ce am ajuns acasă mi-am continuat temele, am mâncat apoi m-am băgat în pat, căzând într-un somn adânc.

Celelalte zile din săptămână au trecut la fel : mergeam la şcoală dimineaţa, nelipsind la nicio oră, nici cea de la matematică. Subiectul în legatură cu Mark nu l-am mai amintit, cât despre Yn, am încercat să fiu cât mai indiferent posibil, astfel nu m-aş mai fi rănit pe mine dacă îl vedeam cu iubitul său. După ore, aveam timp doar să merg acasă şi să mă pregătesc pentru muncă, apoi plecam în forţă la club. Lui Matei nu i-am povestit nimic despre propunerea lui Mark, cel puţin nu încă, continuând-mi munca şi aşteptând prima lună ca să îmi pot lua salariul mult aşteptat. Nici pe Saren nu îl mai văzusem pe acolo, ceea ce îmi putea confirma faptul că nu lucra cu mine.