This feeling hurts so much

XXI

Camera era îmbibată în mireasma bogată a rozelor iar în clipa în care aerul curat pătrundea prin crăpătura ferestrei, mirosul greu al liliacului era mai ceva ca parfumul florilor cu spini.

Eram întins pe pat cu Yn deasupra mea, încercând să îmi dau seamă cum decurgeau lucrurile. Răspundeam la fiecare atingere a lui, fiecare emoţie plăcută oferită de degetele sale mari ce-mi atingeau pielea claviculei.

-Ai băut ceva, Yn?

Nu-mi răspunse imediat, ci îşi lipi buzele de ale mele, explorandu-mi gura fierbinte cu nerăbdare, formând un dans de împerechere simplu al buzelor noastre, dar incitant.

-Nu, n-am băut. Pur şi simplu am chef de tine.

Replica lui m-a izbit ca o săgeată în inimă, facandu-mă să mă simt ca o jucărie scumpă şi folositoare, dar totuşi de care se va plictisi mai devreme sau mai târziu. Mi-am sprijinit trupul în coate şi mi-am ridicat capul, însă fără că să mă feresc de săruturile sale. Erau ca un calmant pentru trupul meu plin de emoţii; erau tot ce aveam nevoie.

-Yn, dar comportamentul tău... am murmurat ca pentru mine, dar fiind aproape m-a auzit.

-Ce e cu el?

îşi ridică capul şi mă privi fix în ochi, facandu-mi inima să se mişte cu mai multă putere. Privirea lui era la fel ca înainte şi nu dădea semen că ar fi băut ceva. Yn era perfect normal. Atunci eu eram de vină cu ceva? Poate că din cauza vizitei la spital şi modul în care eram sigur că sunt vinovat, mă făcea să cred că toţi din jurul meu se comportă ciudat, iar eu sunt cel normal. Yn mă avusese odată, iar eu am recunoscut că mi-a plăcut. Oare ... Acest lucru înseamnă că ... Sunt cu el?

-Yn, eşti tot ceea ce am mai valoros. Tu şi Mark sunteţi cei mai buni prieteni ai mei, am spus domol, punând o mâna în capul lui şi mangaindu-i şuviţele de păr, privind însă spre tavan, citind parcă de pe bucata văruită cu alb.

Blondul cu părul lung, probabil şocat de replică mea bruscă, mă privi amuzat şi îmi cuprinse buzele intr-un sărut fugitiv.

-Greşeşti, Aki. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun.

Făcu o pauză, apoi reveni mult mai îndrăzneţ.

-Eu sunt iubitul tău.

Inima mi se opri brusc, la fel şi mâna ce cu câteva momente înainte îi mângâia şuviţele blonde. Gâtul mi se uscă imediat, nevenindu-mi a crede ultima lui replică. Mă simţeam fericit şi totuşi speriat în acelaşi timp. Mi-am mutat încet privirea spre ochii lui ce mă priveau discret, apoi mi-am trecut limba rapid peste buze pentru a le umezi şi a putea vorbi din nou.

-Sunt iubitul tău? am întrebat nesigur, primind rapid răspunsul afirmativ.

Nu-mi venea a crede ochilor şi urechilor ceea ce tocmai aflasem. Sentimentul de fericire nu putea fi descries în cuvinte, însă chipul meu era plin de emoţia de a-l avea pe Yn pentru tot restul vieţii. Am vrut să îi spun că îl iubesc mult, dar ceva mă ţinea în loc. Mi-am umezit a două oară buzele iar el, obseervandu-mi gestul, se năpusti asupra gurii mele mai puţin experimentate şi mă sărută pasional, imperechindu-ne buzele intr-un dans incitant.

Se ridică de pe mine în scurt timp, apoi mă luă de mâna şi mă ajuta să mă pun în fund pe pat. Eram puţin confuz de privirea lui atât de shcimbatoare, dar aveam pe parcurs să pricep şi eu ce se petrece.

-Hai să vorbim despre Mark, schimbă el subiectul, eu fiind vizibil emoţionat de vorbele aduse de el de mai devreme. Cum se mai simte? Când iese din spital? Mă asaltă blondul cu întrebările în timp ce se aşeză cu spatele de pervaz.

Soarele era prea puternic şi nu-mi permitea să vad decât silueta din faţa mea, fără expresia lui facială sau conturul frumos al feţei şi privirea blândă şi impunătoare în acelaşi timp.

-Se simţea mai bine. Era puţin supărat, dar cred că ia trecut. Oricum, mâine va fi acasă. Mă voi duce să îl vizitez.

-Da? surâse. Frumos din partea ta, continuă pe acelaşi ton, intorcandu-se şi deschizând fereastra pentru a pătrunde aerul molcomitor.

îi priveam toate gesturile ce mă inebuneau, mă făceam să mă simt falnic că eram alături de el. Nimic nu mă mai făcea să mă simt prost şi vinovat. Totul era prea frumos ca să fie real, şi totuşi era. Eram absent în gândurile-mi curate, nevinovate, iar gândul îmi zbura doar la persoană cu care mă aflam în cameră. Aerul rece de afară se contopea inimaginabil cu emoţia pe care o trăiam în adâncul sufletului, facandu-mă să plutesc că un fulg ce este dus de vânt la mare distanţă.

-Am vorbit cu Saren şi din întâmplare am ajuns la subiectul legat de Mark şi Matei. Mai ţii minte când m-ai întrebat dacă ştiu ceva legat de "dama de companie" a lui Matei?

Visam. El reuşi să mă scoată din starea psihică ce reuşise să mă hipnotizeze negreşit.

-Da, îmi aduc aminte. Ai aflat ceva?

Tonul meu deveni brusc mult mai curios. îl priveam atent, cu o emoţie uşoară ce îmi cuprinse întregul trup. Răspunsul lui întârzia prea mult.

-De ce nu te duci mâine la el să îl întrebi?

-Haide Yn, nu mă amăgi...

-Bine, bine! spuse pe un ton copilăresc, trăgând la loc draperia de catifea, lăsând însă fereastra deschisă. Vântul o mişcă uşor, tandru, facandu-mă să mă simt ca pe un vapor imens. L-am privit atent pe blond care se aşeză lângă mine.

-Intr-adevăr preaiubitul tău coleg îl cunoaşte pe Matei de ceva timp. Ştia cu ce se ocupă el şi toate cele, dar nu a fost niciodată "dama" lui de companie.

Am răsuflat uşurat. Această senzaţie de diminuare mă făcea să mă simt mult mai destins.

-Însă... Se pare că Mark a fost intr-un fel şantajat. Nu am înţeles prea multe, totul a decurs repede şi nu am vrut să par prea insistent asupra acestui subiect, când el încerca să îl evide. Deveneam dubios.

Dorise a continua, dar fu oprit de soneria de la telefonul meu. L-am scos repede din buzunar şi am răspuns fără să mă mai uit cine apelează.

-Vrei să vii la mine? Am ieşit mai repede din spital şi sunt singur. Poate dormi aici, mâine şi aşa e ultima zi de şcoală.

Tonul colegului meu era unul calm, care totuşi cerea multe explicaţii. L-am privit pe Yn pentru a cere aprobare. Nu ştiu de ce am făcut asta, dar pur şi simplu acest sentiment l-am avut în momentul în care Mark mă întrebă dacă doresc să vin la el. Dar adoram această emoţie. Acum mă simţeam al lui Yn şi, la fel, simţeam că trebuie să îi cer aprobarea.

Bărbatul de lângă mine se încruntă uşor, stând puţin pe gânduri.

-Nu ştiu, spuse cam nesigur. Vreau să petreci mai mult timp cu mine, nu cu el.

Faţa mi se îmbujoră uşor, dar nu ştiam dacă e din cauza sărutului ce l-am primit imediat ce am închis telefonului sau a supărării. Cred că prima variantă era cea reală.