This feeling hurts so much

XIV

Era aproape ora cinci după masă şi am decis să plec acum la locul de muncă pentru că acasă nu prea aveam ce să mai fac. Acum că se apropia aşa de mult vacanţa, temele au început să lipsească iar profesorii se bazau mai mult pe ascultat pentru a încheia mediile.

Mi-am luat o geacă subţire pe mine, apoi am ieşit din casă, salutându-mi bunicii care nici până acum nu ştiau că lucrez. Pe lângă tricou maro cu câteva dungi verticale roşi, mai purtam şi perechea de blugi strâmţi, „care îmi scoteau fundul în evidenţă" aşa cum o spunea Mark deseori. Zău şi cu el, parcă o făcea intenţionat să mă tachineze pe mine.

Se lăsase puţin răcoare iar un vânt rece trecea printre copaci şi se îmbulzea apoi în spatele meu.

Într-o jumătate de oră am ajuns în faţa clubului "Peaceful Night", cu treptele sale imense. Am urcat până la uşa între deschisă, apoi am împins-o uşor şi mi-am băgat mai întâi capul înauntru, dorind să văd care e situaţia. Ajungând mai devreme, trebuia să mă asigur că clubul e deschis iar eu mă pot duce să mă schimb.

Lumina nu era puternică, ba chiar deloc. Singurul loc care ieşea cât de cât în evidenţă din cauza unor reflectoare era o masă plină cu nişte pacheţele mici, albe, aşezate în cerc, iar pe scaune era Matei, împreună cu cei doi colegi ai mei, Roni şi Yu. Păreau foarte concentraţi asupra acelor hârtii împachetate de pe masă, aşa că, fără să îi deranjez, am intrat înauntru şi m-am strecurat prinrre mese cu gândul să merg să mă schimb căci mai era puţin şi începea programul meu.

-Akita? Ce faci la ora asta aici? Mi se adresă o voce cunoscută, mai exact a lui Yu.

În următoarea clipă toţi mă priviră surprinşi, mai ales Matei, care se şi ridică de pe scaun şi veni la mine, punându-şi mâna pe umărul meu. Mă întoarse dintr-o singură mişcare cu faţa spre hol iar cu spatele spre mese.

Părea pţtin agitat, de aceea l-am întrebat ce se petrece:

-Ce se întâmplă?

-Nimic, rosti cam nervos, împingându-mă mai mult, parcă dorind să nu mă mai uit spre mesele alea. M-am încruntat uşor, dându-mi seama că îmi ascundeau ceva, dar până la urmă nu era treaba mea şi nu trebuia să îmi bag nasul peste tot.

-Mai bine te-ai duce să te schimbi, spuse blondul, conducându-mă până în faţa uşii vestiarului, apoi plecă, lăsându-mă confuz.

Am început să mă dezbrac de hainele cu care venisem, apoi mi-am luat costumul de cheler şi l-am îmbrăcat imediat, privind în oglindă. În liniştea din încăpere, doar vocile băieţilor se mai auzeau în camera cealaltă. Am scos capul prin crăpătura uşii, privind spre mese. Din păcate nu puteam vedea nimic, însă auzeam aproape totul.

-Să-mi bag piciorele de nu vă mişcaţi ca nişte melci. Ar trebui să fiţi concediaţi, mă jur! Vă daţi seama că dacă puştiul ăla se prinde ca aici erau droguri, poate anunţa poliţia şi adio afacere?

Inima mi se opri în loc când am auzit acele replici, la început neînsemnate pentru mine, din partea lui Matei. Mi-am dat seama imediat că cel ce nu trebuia să afle eram eu, iar ei se simţeau ameninţaţi pentru că aş fi putut suna la poliţie şi să spun totul.

-La dracu' cu voi. Puneţi-vă fundurile alea în mişcare! a fost ultima replică a lui, ca mai apoi să aud scaunele cum sunt târâte de podea, semn că cineva se ridica de pe ele. Am văzut câteva umbre ce se apropiau exact de hol, aşa că am intrat înapoi în vestiar, prefăcându-mă că încă îmi aranjam papionul şi cămaşa. Mâinile îmi transpirasera deja numai când mă gândeam la tonul folosit de Matei.

Mă aflam într-o situaţie ciudată, căci nu ştiam ce ar fi trebuit să fac. Când nu am mai auzit paşi pe hol, am zis că sunt salvat.

Mă gândeam să plec de aici cât mai repede, dar, stând puţin să mă gândesc, nu era cea mai strălucită idee. Cel mai bine ar fi fost să mă prefac că nu am văzut sau auzit nimic.